Manifestări ale dorinţei de a-i conduce şi organiza pe cei din jur se pot observa la tot pasul. Oricine poate vedea cum, în mod spontan, într-un grup, cineva se erijează în şef, indicînd celor din jur căile cele mai eficiente, evident după părerea sa, de a face o acţiune indiferent cît de banală sau nu este ea. Nevoia de a domina pe alţii pare să fie o trăsătură care se exprimă atît la oameni, cît şi la animale, fapt ce i-a determinat pe unii să considere nu numai că ea este un atribut universal, dar şi că tendinţa de dominaţie este un dat înăscut al unora dintre semenii noştri. Folosirea tehnologiilor noi de înregistrare - camere video - a adus argumente în acest sens, reuşind să minimalizeze rolul educaţiei şi al influenţei sociale în adoptarea unui comportament dominator. Un experiment efectuat de cercetători germani asupra copiilor foarte mici - încă neinfluenţaţi de adulţi şi în absenţa acestora - a arătat că unii copii devin şefi reclamînd, mai mult sau mai puţin blînd, celorlalţi statutul de subaltern. Ei nu dădeau celorlalţi jucării şi dulciuri, îşi exercitau puterea asupra lor, pretindeau să fie serviţi de aceştia etc., toate petrecîndu-se în relativa absenţă a exercitării forţei fizice. Mai apoi, cercetători francezi au susţinut că dominaţia ca tendinţă comportamentală se datoreşte prezenţei semnificative a serotoninei. Lotul de subiecţi format din şefi a fost comparat cu un lot de control compus din indivizi care nu se găseau în poziţii superioare ale ierarhiei sociale şi în majoritatea cazurilor s-a constatat că cei din grupa şefilor aveau o cantitate mai mare de serotonină. Concluzia cercetătorilor părea să susţină punctul de vedere după care şeful nu devine şef, ci se naşte şef, iar în condiţii favorabile el îşi manifestă şi cîştigă puterea asupra celorlalţi. Societatea încearcă să regleze relaţiile de putere în spaţiul public, instituţionalizat,