Tranziţia a inventat termenul de dosariadă, dar nu fenomenul pe care acest termen îl desemnează. Iar fenomenul poate fi considerat în două accepţii: ca moştenire transmisă de dictatura stalinistă şi ca gestionare a acestei moşteniri de către tranziţia spre post-stalinism. Pentru a reduce societatea la dorita stare de obedienţă, dictatura stalinistă recurgea la o dublă generalizare: a prezumţiei de vinovăţie şi a conştiinţei fiecărui cetăţean că face obiectul unor învinuiri care îi rămîn însă tăinuite. Acest sistem de suspiciuni instituţionalizate se cristaliza în forma concretă a dosarelor. Dosarul nu era numai un obiect material, ci o valoare umană supremă. Evaluarea sintetică a fiecăruia nu se exprima în formule ca: are spirit, are talent, are experienţă etc., ci are dosar: bun sau prost. Calitatea dosarului îşi subsuma toate calităţile individului îndosariat. Aparţinînd universului alegoric al imaginilor, dosarul nu putea avea decît o asemănare aproximativă cu individul real. Cei doi termeni nu erau numai distincţi, ci şi inegali: pe cînd individul real devenea virtual, imaginea lui din dosar era omologată de stat. Ca şi operele realismului socialist, dosarul nu reflecta realitatea, ci o fabrica, transformînd prezumţia vinovăţiei în certitudine. Desfăşurîndu-se la scara întregii societăţi, producerea şi perpetua actualizare a dosarelor căpăta caracteristicile unei vaste industrii a culpabilizării, consubstanţială cu cea a disculpabilizării liderului suprem. Pentru a fi operaţională, infailibilitatea conducătorului unic are nevoie de culpabilitatea tuturor.

Prolificitatea învinuirii naşte o societate vinovată, a cărei vinovăţie este stocată în dosare. Aşa se edifică termenul negativ al contrastului care alimentează cultul personalităţii pe care percepţia curentă îl reduce la termenul său pozitiv. Cultul peronalităţii articulează asurzitoarea retorică a