Aparent, ba chiar cum atestă dicţionarele, cei doi termeni ar avea aceeaşi valoare semantică. De fapt, cred, în ordinea politicului (unde, de fapt, se exercită funcţiunea lor) între şef şi lider se poate lesne detecta o deosebire. Şi nu una oarecare. Şef este, de fapt, conducătorul (preşedintele) unui partid, pe cînd lideri pot fi chiar mai mulţi, adică toţi cei ce fac parte din staful respectivului partid şi pot, în consecinţă, să vorbească în numele său dar fără a-l angaja deplin. Acest din urmă privilegiu este, de fapt, dreptul şefului (preşedintelui) respectivului partid. Dar să încerc a concretiza aceste departajări semantice prin istoria unora dintre marile noastre partide de structură democratică. Şeful recunoscut al Partidului Liberal, creat, ca partid, abia în 1875, dar cu o tradiţie mai îndelungată, a fost, incontestabil, Ion C. Brătianu. C.A. Rosetti era al doilea om al partidului, deşi el, ca redactor al ziarului partidului, Românul, pretindea a avea un rol egal în importanţă cu I. C. Brătianu. La constituirea Partidului Liberal au învins liderii munteni, M. Kogălniceanu, cu toată bosa lui intelectuală şi politică fiind abia un îngăduit, ocupînd, o vreme, funcţiunile de ministru de Externe şi, apoi, de Interne, la începuturile guvernării de 12 ani ai cabinetului de miniştrii I.C. Brătianu. O guvernare atît de îndelungată uzează un partid. De aceea, multele rivalităţi, disensiuni între membri stafului liberal din acea vreme. Cu timpul, dar mai ales în perioada acestei îndelungatei guvernări, I. C. Brătianu a devenit un pragmatic om de stat, renunţînd la ideologia sa revoluţionară din tinereţe, cea patruzecioptistă. În C.A. Rosetti se păstrează, în schimb, idealurile juventuţii făcîndu-i multe zile amare bunului său prieten I. C. Brătianu. El cerea tot mai apăsat eradicarea injustiţiei, dacă nu sociale, cel puţin aceea care reducea dreptul celor care