"Mie îmi place democraţia..." (...) "Democraţie? Cuvîntul nu-mi spune nimic", îmi scrie o dilematică. Ea citeşte cu nerăbdare Dilema, începe "cu Adrian Cioroianu" şi continuă "cu Radu Cosaşu". Crede că oamenii capabili se pierd în droguri şi alcool (eu credeam că ei ajung în Canada). Îmi place democraţia. Nu am deziluzii. Faptul că oameni politici care apărau principii pe care le împărtăşeam, nu au fost la înălţime, nu mă face să renunţ la ele. Că tranziţia spre a înţelege ce este democraţia merge greu, atîta vreme cît în presa scrisă şi pe ecrane o mare pondere în apariţii o au oameni puternic legaţi de trecutul comunist sau tineri intoleranţi, naţionalişti, îmi pare firesc. Toată această propagandă anti-occidentală îşi are rădăcinile în "războiul rece". Îi putem cere să se sinucidă? Ea este cît se poate de activă, liderii ei "fac opinia", în vacarmul stîrnit, de natură să zăpăcească şi minţi mai ascuţite, omul de rînd poate să înţeleagă principiile democraţiei? Nu democraţia e de vină că în România destule lucruri, în mai toate domeniile, nu merg. "Pentru că, la noi în ţară, acest regim n-a fost experimentat ca să-şi arate roadele, dacă astăzi suferim, efectele sînt ale reacţionarismului care a dominat, nu ale democraţiei care abia s-a înfiripat" şi mergînd mai departe: "Civilizaţia noastră e condiţionată de europenizarea noastră cu ajutorul regimului democratic". Scria, în 1930, Ralea, citat într-o excelentă carte: "Anii treizeci - Extrema dreaptă românească" de către domnul Z. Ornea. Cuvinte surprinzător de actuale, în vara anului 2000, într-un context cu totul diferit, mult mai favorabil, aş spune. Pentru că democraţia începe să se aşeze şi la noi, există oameni care îi înţeleg mecanismele şi vrînd-nevrînd le vor învăţa şi cîrcotaşii. Şi nu poate fi decît îmbucurător - şi chiar tonic - să priveşti într-o duminică seara pe Euronews, ce liniştit se duc oame