Mazilu a împlinit, săptămîna trecută, 70 de ani şi, ca un conservator în ale prieteniei, cum îmi place să fiu, am trecut, pentru a-l celebra, pe la "Cina", peste drum de Ateneu; n-am intrat, am stat doar o clipă, în canicula postcaragialiană a după-amiezii şi m-am rugat pentru el, un anume fel de rugăciune, rostind în gînd cîteva din replicile lui nemuritoare: "Gogule, eu te iubesc nu numai fizic, ci şi psihic!", "Beethoven? Compozitorul?", "Cu sînii mei mici, ce viaţă monotonă duc!", păstrînd ca pe un fel de amin: "Poate fi omul atît de ticălos? Poate!" În tăcerea orei şi a soarelui cumplit, am auzit din înaltul cerului, saxofonul lui Buză, ritmînd: "Fetiţe dulci ca'n Bucureşti...", imnul nostru la fiecare aniversare în grădina "Cinei" a încă unui an de la naşterea lui, a lui Raicu, a Soniei Larian, a lui Nae Ţic şi Jenică Mandric, ca brusc hotărît în a răsuci gîtul saxonostalgiei, să mă duc, peste drum, să joc un scrabble cu Sandu Boiangiu, unul din cei cîţiva regizori care mai ştiu, în Bucureşti, cine a fost, este şi va fi Teodor Mazilu. Seara, acasă, am recitit Nasul , în cinstea lui şi a lui Lucian Raicu, cel care ne-a învăţat pe toţi cum să-i pricepem pe Gogol, pe Rebreanu, pe Bacovia, pe Mazilu.

Am o crescîndă stinghereală în a mă supune la subiect, explicînd azi, în 2000, în ce constă geniul lui Mazilu, da, geniul în a fixa prostia nudă şi rece, chiar talentată pînă la poem, ipocrizia atotputernică (inclusiv cea a disperărilor!), mitocănia sentimentelor autoproclamate înalte, ticăloşia mică, dar voinică, dusă pînă la lirismul atroce, intrinsec oricărei comedii umane valabile. În ultimii 50 de ani, nimeni n-a făcut ca Mazilu o comedie umană, o antimelodramă română, precum aceea care avea drept deviză de suprem sarcasm: "Vreau să se facă şi dreptate şi să triumfe şi adevărul!". Şi mai umilitor ar fi dacă m-aş angaja în a-l apăra, invocînd furia