Dreptul are propria sa moralitate. Sau ar trebui să o aibe. Mai exact, sistemul de legi care alcătuiesc ceea ce specialiştii numesc drept pozitiv trebuie să îndeplinească, în integralitatea sa, cîteva standarde, trebuie să fie alcătuit cu respectarea cîtorva reguli pentru a-şi atinge finalitatea socială. Respectarea acestor reguli sau principii determină însăşi dreptul şi îi desenează trăsăturile definitorii. În lipsa acestor trăsături, dreptul se trădează pe sine şi devine promotor al dezordinii sociale, al bunului plac sau, în ultimă instanţă, al injustiţiei. Lon Fuller a încercat, temerar, să formuleze principiile moralităţii dreptului sau, mai exact, principiile moralităţii interne a dreptului*. De ce "interne "? Pentru că aici nu e vorba despre morală în sens "mare" nu e vorba despre etică şi, cu atît mai puţin, despre reguli de convieţuire. Pur şi simplu, Fuller a încercat să sintetizeze principiile pe care trebuie să le regăsim în corpul oricărui sistem de drept care este onest faţă de sine şi direct util comunităţii. Ele nu sînt principiile pe care se bazează dreptul, ci principiile care dau dreptului vigoare; ele nu sînt principiile care întemeiază dreptul, ci principiile care dau verticalitate dreptului. Sînt principiile arhitecturii intime a dreptului. Aceste principii sînt atît de importante pentru drept, încît lipsa lor nu doar că ne pune în faţa unui sistem de drept precar, ci ne indică însăşi lipsa dreptului. Să le vedem:

1. Legile trebuie să fie generale. Regula juridică trebuie să aibă vocaţie universală în cetate, ea trebuie să se aplice tuturor persoanelor şi tuturor tipurilor de acţiune socială cărora li se adresează.

2. Legile trebuie să fie aduse la cunoştinţă tuturor. Legile trebuie să fie publice nu doar pentru simplul motiv că subiecţii trebuie să ştie cum trebuie să se mişte în spaţiul social ci şi pentru că, aşa cum