Democraţia modernă presupune, cu necesitate, un regim constituţional parlamentar, pluripartidism, separarea puterilor în stat, libertatea expresiei. Sperăm cu toţii că după revoluţia decembristă, din 1990 încoace, am izbutit să creem o astfel de democraţie, abolită în România încă din februarie 1938. Această nouă realitate politică din România este ea însăşi o efectivă revoluţie. În ultimele luni avem a constata, din păcate, un fenomen ciudat şi periculos prin consecinţe. E vorba, fireşte, de neîncredeea bruscă sau bruscată în partidele parlamentare şi apelul, în alegeri sau chiar în faptul executivului, a unor competenţe socotite cu har tehnocratic, dînd la o parte partidele politice. E adevărat, clasa noastră politică e tînără, cam improvizată şi lipsită binişor de personalităţi. Asta deşi, în ultimii ani, ea s-a maturizat vizibil, detaşîndu-se, din spaţiul ei, cîteva personalităţi relevabile. Şi, oricum, tehnocraţii nu pot şi nu trebuie să suplinească oamenii politici şi partidele pe care îi reprezintă. Se argumentează, pe toate tonurile, că, aşa cum este, clasa politică e compromisă, puţini (după sondajele efectuate) mai avînd încredere în ea. Argumentele acestea sînt, probabil, adevărate iar sondajele le confirmă. Dar, încă o dată, soluţia nu e să înlăturăm, pur şi simplu, clasa politică şi să o înlocuim cu tehnocraţi. Un astfel de procedeu, acum mereu invocat şi chiar practicat, e un atac frontal la principiul pluripartidismului, care loveşte în instituţia democratismului în sfîrşit dobîndit, cu atîtea sacrificii şi efort aproape unanim. Apelul la tehnocraţie şi tehnocraţie în funcţiuni supreme în stat duce la asemenea consecinţe efectiv alarmante şi periculoase. În loc să se contribuie la fortificarea clasei politice şi a partidelor, de fapt le compromitem şi le năruim. Şi, înţelege oricine, compromiterea pluripartidismului loveşte în democraţie. Prea rep