A apărut de curînd posibilitatea refacerii mănăstirii Văcăreşti, demolată de Ceauşescu în 1985. Gestul ar fi valoros mai cu seamă ca simbol. A ridica din nou un edificiu sacru care să evoce eleganţa şi anvergura Văcăreştilor ar fi o dovadă că trecutul, tradiţia nu sînt, astăzi, doar materia amorfă, şi pînă la urmă indiferentă, a retoricii politice ori identitare. Că trecutul, tradiţia contează destul de mult pentru a determina gesturi pragmatice, precise. Ar fi dovada că spaţiul tradiţiei - aşa cum a fost el întrupat în varianta particulară, bine caracterizată, concretă a Văcăreştilor - poate fi inspirator, dus mai departe. Poate fi restituit prezentului.

Pentru arhitecţi, problema e, mai mult ca sigur, pasionantă. Unul dintre primele proiecte ale lui Andrei Pleşu ca ministru al Culturii a vizat tocmai refacerea mănăstirii: după deliberări între oameni de meserie, a prevalat ideea că o reconstituire fidelă ar fi artificială, incapabilă să obţină atmosfera edificiului iniţial. Astăzi, în ancheta publicată de revista 22 (nr. 25/2000), arhitecţii care pledează pentru refacerea Văcăreştilor spun acelaşi lucru. Şerban Sturdza: "Refacerea... are un caracter ritual. Proiectul, dacă e să se facă, va fi cu siguranţă nou, dar obiectivul său va trebui să fie însuşi ansamblul Mănăstirii Văcăreşti". Augustin Ioan: "realitatea este că Mănăstirea Văcăreşti nu mai există. Este atunci o reconstrucţie in integrum soluţia optimă? Patetic vorbind, da. Însă, raţional privind lucrurile..., nu cred că reconstituirea integrală este singura opţiune posibilă; aş îndrăzni să spun că nu este nici măcar varianta optimă. Alta, în care vechiului - elemente recuperate, detalii care să sugereze precedentul, poate conformaţia planimetrică şi/sau volumetrică a ansamblului - să i se adauge noul mi se pare de preferat".

La Văcăreşti, specialiştii au în faţă o problemă de "tra