Tranziţia se desprinde de vechiul regim folosind aceeaşi limbă, dar nu acelaşi limbaj. Ea îşi creează propriul său limbaj pe calea unei deconstrucţii, rezultat al combinaţiei dintre introducerea unor inovaţii şi eliminarea unor anacronisme. Pe deplin necontrolată, şi deci spontană, operaţia eliminării pare să se desfăşoare pe trei direcţii principale: dezierarhizarea, demilitarizarea şi răsturnarea de sens a superlativului absolut.

Organizaţia socială stalinistă se considera o orînduire perfectă, de unde şi anularea nevoii de a progresa. Perfecţiunea societăţii îşi găsea cea mai peremptorie dovadă în perfecţiunea liderului ei, de unde şi anularea nevoii de a-l schimba. Ghidată de un lider perfect, societatea cu pricina nu putea obţine decît înfăptuiri pe măsură. Pentru a convinge o populaţie silită să flămînzească, să degere, să orbecăie şi să-şi mărturisească fericirea de a trăi într-o epocă de aur, discursul oficial se îneca pur şi simplu în superlative absolute.

Tranziţia menţine acest sindrom al superlativului absolut, înlocuindu-i însă semnul: - în loc de +. Recoltele record, creşterile ameţitoare ale venitului naţional şi discursurile geniale sînt înlocuite de cifrele record în materie de infectaţi cu virusul SIDA, de copii ai străzii, de inflaţie, de fabuloase matrapazlîcuri bancare, de înflorire a crimei organizate. Pînă şi ţiganii din România, spre deosebire de fraţii lor de sînge din alte ţări, nu se duc la Schönbrunn pentru a admira faimosul castel, ci pentru a devora lebedele de pe nu mai puţin faimosul lac. Din păcate, retorica publică a tranziţiei nu este nici pe departe atît de opusă realităţii ca aceea a stalinismului. Totuşi, acest torent de superlative absolute ale negativităţii nu izvorăşte numai din dezolantele neîmpliniri ale tranziţiei, ci şi dintr-o neexplicabilă plăcere masochistă a eşecului ostentativ.

@N_P