Suprarealist… Cuvintul-cheie pe care toti il cautam infrigurati in orice rind care se scrie despre Gellu Naum. O eticheta la care autorul nu a vrut sa renunte, determinindu-si cititorii (in cei peste saizeci de ani de cariera literara) sa respecte acest supranume autoimpus. Nu este vorba aici de un alt cliseu in care critica s-ar complace, ci intra in joc remarcabila personalitate a poetului care impune el singur o anumita directie in propria-i receptare. Acest joc cu lectorul este mult mai amplu decit pare la prima vedere. Gellu Naum nu a impus doar „eticheta“; universul sau poetic, straniu, inconfundabil, va deveni, de-a lungul timpului, extrem de familiar, de autentic; consecventa nu este o simpla caracteristica a personalitatii sale, ci o metoda poetica, o „strategie pe termen lung“ din care a rezultat configurarea completa a unei noi realitati poetice. Dar care sint elementele vitale ale acestui nou univers?

O lume noua presupune, in primul rind, o limba noua. Ea apare enuntata in cele mai diferite forme si cu nuante infinite.

Poate fi vorba despre „cumplita carte scrisa in limba/pe care o vorbim in gind“ (Belvedere), carte apartinind unui prieten, „pictorul mort“. Aceleasi inflexiuni thanatice apar si in versuri precum: „erau acolo fete care stiau algebra cu gene foarte lungi/spuneau cuvinte ca niste cosciuge si se culcau in ele“ (Nimeni de mult). Nu trebuie uitata limba Zenobiei, limba care utilizeaza cuvinte vizuale, obiecte la rindul lor: „datorita unui fenomen aproape fizic vad ca prin ceata. Acolo linga fenomen Zenobia rosteste un cuvint extrem de vizual mereu acelasi dar care declanseaza de fiecare data imaginea unui obiect sau unui personaj cu totul diferit“ (Datorita unui fenomen), sau „ne adoram stia doua trei cuvinte intr-o limba necunoscuta. [...] Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte (o dar cum le rostea ce superbi eram f