Cu ceva timp în urmă am avut prilejul a mă afla invitat în cabinetul unei înalte feţe ministeriale, care a binevoit a-mi solicita să fac parte din echipa sa. Domnul ministru m-a asigurat că nu doar citise una din cărţile mele, mai apropiată de domeniul său de activitate, ci că aceasta se afla în permanenţă pe masa de lucru. Mai departe, domnul ministru mi-a povestit despre intenţiile sale de a reforma domeniul, despre nevoia de oameni competenţi în echipă şi despre credinţa că voi putea aduce un plus de eficienţă acesteia. După ce a aflat că propunerea domniei sale nu mă lasă indiferent, m-a rugat să las la şefa sa de cabinet un Curriculum Vitae, urmînd să mă cheme din nou pentru o discuţie concretă. A fost prima şi ultima dată cînd am avut plăcerea să ne vedem.

Întîmplarea a lăsat deschisă o nedumerire şi o temă de meditaţie, care au început a produce concluzii relativ recent, după acumularea unui şir de observaţii personale şi exprimări de opinii ale altora.

Instituţiile statului sînt populate din plin mai întîi cu secretare şi mai apoi cu funcţionari specializaţi în supravieţuirea şi ascensiunea în ierarhii.

Secretarele au cîteva caracteristici comune: nu sînt capabile să stenografieze, nu utilizează computerul decît pentru relaxare prin jocuri, dactilografiază lent şi cu erori, nu pot face faţă unei conversaţii într-o limbă străină, prima dintre calităţi fiind aceea că sînt fie soţiile, fie rudele unor persoane importante de la asemenea instituţii precum Parlamentul, Curtea de Conturi, Parchet, FPS, Primărie sau SRI. În cazul în care sînt tinere şi atrăgătoare, au relaţii de foarte strînsă colaborare cu şefii lor. De regulă, au puţine rezerve în a afişa o concepţie sui-generis asupra distribuţiei autorităţii în instituţie, concepţie care are drept punct de plecare faptul că prin faţa birourilor lor permanente s-au perindat mu