Un foarte previzibil dezastru politic şi jurnalistic s-ar produce dacă Ion Iliescu ar anunţa şi el, aşa, pe nepusă masă, că îşi retrage candidatura la alegerile prezidenţiale din toamnă.

I s-a sugerat, i s-a cerut, a fost chiar somat să o facă. Nu este totuşi deloc sigur că se doreşte într-adevăr ca el să iasă din competiţia electorala şi, odată cu aceasta, inevitabil, şi din viaţa politică; sau, poate, cei care s-au precipitat să-l îndemne pe Ion Iliescu la abandon n-au stat puţintel să cugete la ce vor face ei după aceea, pe cine vor mai combate, denunţa, acuza, în funcţie de cine se vor mai poziţiona, împotriva cui se vor mai mobiliza odată ieşit din scenă cel care, de peste zece ani încoace, le-a oferit posibilitatea de a se desfăşura ca intransigenţi luptători anticomunişti, ca militanţi pro-occidentali, ca devotaţi filo-americani ş.a.m.d., ş.a.m.d., ba chiar, de ce nu?!, să existe public.

Ar rămîne nu numai fără aură, ar rămîne şi fără obiectul muncii.

Retragerea candidaturii lui Ion Iliescu ar provoca un şomaj de masă în lumea politică, intelectuală şi jurnalistică.

Partidele care se opun lui Ion Iliescu nu au şi nu au avut nevoie de vreun proiect, de vreun program, le-a fost de-ajuns să fie anti-Iliescu. Existenţa lui Ion Iliescu le-a dispensat de orice grijă, inclusiv de grija de a nu înlocui criteriile valorii şi competenţei prin apartenenţa de partid sau de familie. Factorul de coagulare a coaliţiei victorioase în 1996 Ion Iliescu a fost. Fără Ion Iliescu, Emil Constantinescu n-ar fi avut nici o şansă să ajungă preşedinte al României - şi, poate, nici măcar candidat. Atîţia şi atîţia autori de analize şi eseuri politice, a căror notorietate a fost dobîndită în mare parte, de nu chiar exclusiv, printr-un frenetic angajament anti-iliescian, ar trece prin momente foarte triste în ipoteza că Ion Iliescu