"Este un fenomen comun naturii noastre a tuturor ca lucrurile triste, îngrozitoare, oribile chiar, să exercite asupra noastră un farmec irezistibil şi ca în faţa unei scene de jale ori de groază să ne simţim, în acelaşi timp şi cu aceeaşi forţă, respinşi şi atraşi" (Friedrich Schiller). Numai aşa se explică miraculosul catharsis, pe care Aristotel l-a definit ca purificare prin groază şi milă şi care asigură nedezminţita viabilitate a tragediei antice. Să-l cităm din nou pe Schiller: "Lupta penibilă între înclinaţii sau datorii potrivnice, luptă care, pentru cel ce o îndură, este un izvor de cumplită suferinţă, poate fi pentru simplul spectator o adevărată desfătare". Teribil adevăr acesta, despre natura contemplaţiei noastre! Mulţimea care se aduna în preajma locurilor de execuţie n-o făcea atît pentru a deplînge soarta condamnatului, sau, dimpotrivă, pentru a saluta o pedeapsă binemeritată, cît pur şi simplu pentru plăcerea spectacolului . Componenta sadică, chiar diabolică a omului tresaltă voios la atrocităţi şi infamii. Componenta divină îl mustră, se înduioşează, se indignează, se revoltă, plînge.

Una este, însă, a fi spectatorul unor poveşti de groază şi a trăi catharsisul, şi alta este a fi spectatorul unor realităţi de groază, unde nu poate fi vorba de catharsis. Sute şi mii de oameni au asistat la execuţii publice, la autodafeuri ordonate şi coordonate de Inchiziţie. Dar chiar dacă ar fi vrut să intervină, cineva bine înarmat ar fi avut grijă să nu se întîmple acest lucru.

Astăzi asistăm, prin intermediul televiziunii, la tragedii înfiorătoare:

o femeie îşi dă foc în faţa primăriei din Piteşti şi nimeni, nici măcar propriul soţ, nu intervine, ba chiar acesta din urmă se opune oricărei intervenţii şi, drept consecinţă, înfundă pe bună dreptate puşcăria; un bărbat din Tîrgu-Jiu îşi dă foc în faţa unei mulţimi aproape indifere