Bunicul meu, neam de oltean, veteran de război (vezi insigna din piept pe care şi-o afişează în permanenţă) nostalgic al cozilor de la "Gostat" şi al şuetelor de la şedinţele de partid mai trage un gît de ţuică din ultima recoltă de pe "moşie", îşi aprinde o ţigară, apoi mi-aruncă o privire lungă, tristă, plină de compasiune: "Greu cu tineretu' ăsta din ziua de azi! Învăţaţi pe la vreo şcoală, o terminaţi şi dup' aia ce faceţi? Umblaţi de colo-colo după servici şi pîn' la urmă rămîneţi şomeri sau vă angajaţi la butic.... Înainte alta era treaba: cei cu facultate aveau viitor asigurat: repartiţie, casă, familie... Alte vremuri! Dar acu' n-ai ce-i face, mori de foame, că doar nu-ţi bagă nimeni în traistă!" Îl ascult distrată, nu-l contrazic, n-are sens, m-am plictisit de veşnica polemică neconstructivă. Gîndurile deja îmi zboară la CV-urile mele plasate prin diverse locuri, la răspunsurile care nu mai vin, la chipurile crispate şi scîrbite din metrou, la ore de vîrf, mulţime grăbită, anostă, parcurgînd ostenită acelaşi interminabil drum de la slujbă spre casă. Apoi, îmi reamintesc un serial, deliciu al adolescenţei mele, Beverly Hills, tinerii americani proaspeţi, plini de viaţă, care se pregătesc pentru o carieră strălucită şi, în acelaşi timp, lucrează cu plăcere cîteva ore pe zi într-un fast-food sau într-un bar şi-şi permit să-şi închirieze un cuibuşor cochet, să-şi cumpere o maşină decapotabilă "second-hand" şi să-şi petreacă vacanţele la Paris. Modelul american ar putea fi valabil oriunde, oricînd, în orice societate. Colega mea de facultate munceşte cu jumătate de normă la "Mc Donald's", a învăţat să zîmbească frumos, ştie pe de rost temperatura de prăjire a cartofilor şi gramajul ingredientelor din hamburger, iar săptămîna trecută a fost la mare cu cortul, s-a întors pe tren cu naşu' şi spune că i-au mai rămas ceva bani şi pentru două zile la munte.