In numarul 19 al Observatorului cultural, colaboratorul dvs. Stefan Firica recenzeaza, sub titlul Romania in roz, volumul lui Dominique Fernandez Rapsodia romana, aparut la Humanitas. Imi permit sa intervin cu o precizare – si, adiacent, cu citeva comentarii.
S.F. scrie: „Senzatia pe care o lasa lectura cartii lui D.F. e una de realitate virtuala: colaj de imagini-soc, pasaje arhaizante gen Flintstones si interludii melodramatice, in cel mai pur stil soap.[...] Pe undeva, intr-o curte de pe strada Silvestru, un batrinel il acosteaza pe fotograf si il alunga cu un torent de injurii, banuindu-l ca lucreaza pentru serviciile secrete franceze.“ Intimplarea face sa-l fi insotit pe D.F. si pe fotograful Ferrante Ferranti in plimbarea amintita mai sus si ca atare pot depune marturie ca lucrurile s-au petrecut intocmai – D.F. n-a inventat nimic (chiar si comentariile pe care i le stirneste batrinul imi apartin)... Pentru teoria „realitatii virtuale“ pe care o dezvolta recenzentul, ca si pentru ideea generala a articolului – si anume ca Rapsodia romana este o colectie de clisee –, ma tem ca precizarea mea pica prost.
Atent la cliseele altora, S.F. nu le observa insa in propriul articol. Acel cliseu, in primul rind, care vrea ca „imaginea Strainului despre Romania“ sa coincida cu a noastra; si, cum ea rareori coincide, concluzia e ca Strainul „n-a inteles nimic din profunzimea si complexitatea“ etc., iar cartea (filmul, etc.) e plina de locuri comune. Acestui mental comun ii apartin vesnicele vaicareli cum ca „Romania nu inseamna doar copiii strazii...“, ca si iritarile provocate de filme (de fictiune sau documentare) care „strica imaginea Romaniei“. Ideea ca aceste „clisee“ (in sens fotografic) exista in realitate (o realitate deloc „virtuala“) nu trece nimanui prin cap.
De tot hazul sint si incercarile lui S.F. de a-l „defini“ pe D.F.: referi
