Este aproape un clişeu formularea potrivit căreia presa ar fi un soi de cîine de pază cu rolul de a semnala prompt opiniei publice paşii greşiţi ai oamenilor politici. Există argumente solide pentru a susţine o asemenea afirmaţie: sînt frecvente cazurile de miniştri destituiţi, guverne şubrezite sau preşedinţi demisionari în urma unor campanii de presă care cereau satisfacţie în numele opiniei publice pentru greşelile comise de oameni politici imprudenţi. Întrebarea care apare în acest context este: pînă unde se poate implica mass-media în politic, care este limita pînă la care poate să meargă, se opreşte ea la statutul de observator imparţial? Cu siguranţă că nu, cu ajutorul presei se construiesc statui sau se dărîmă mituri, mirajul participării la confruntarea politică nu-i lasă indiferenţi nici pe jurnalişti, nici pe patronii de presă. Graniţa volatilă dintre cele două fenomene, mediatic şi politic, dă naştere unei stări de interdependenţă cu efecte suprinzătoare uneori: există în România măcar două formaţiuni politice a căror existenţă este strîns legată de activitatea jurnalistică.

Avem astfel cazul Partidului România Mare, ale cărui baze s-au pus de către oamenii adunaţi în jurul săptămînalului omonim. Revista, al cărei caracter se apropie de extrema dreaptă, deşi şefii ei îşi declară stîngismul, a fost fondată în atmosfera tulbure a anului 1990 cu sprijinul puterii care vedea în ea doar un mijloc comod de a-şi ataca adversarii. Ceea ce nu a luat în calcul puterea a fost succesul imens de care s-a bucurat la scurt timp după apariţie acest organ de presă. Fondatorii lui, un grup de nostalgici ai autoritarismului, respinşi de lumea bună a intelighenţiei române a cărei orientare pro-democratică era clară, au ales calea unui extremism dur pentru a-şi cîştiga un loc în noul peisaj politic şi cultural. Reuşita revistei, de proporţii care au surprins p