De la bun început trebuie să vă prevenim că exerciţiul de mai jos este numai şi numai o reducere la absurd. Este, cu alte cuvinte, o flotare mintală care - exceptînd asemănările - nu are nici o asemănare cu realitatea.

În realitate, o societate democratică respiră prin presă. Considerînd ca model de societate democratică România anilor 2000, asta înseamnă că, începînd cu simplul cetăţean, toate vocile din societate au acces la mijloace de comunicare în masă, că structurile politice şi administrative aflate la putere sînt transparente şi că informaţia circulă liberă de distorsiuni sau - Doamne fereşte - de cenzură. În consecinţă, ţara este guvernată în cunoştinţă de cauză, iar cetăţeanul, fiind la curent cu performanţele guvernanţilor, îi poate amenda o dată la cîţiva ani. Ca să se ajungă aici, în acest Eden al comunicării între cetăţean şi politician, pentru a impune un statut normal ziaristului a fost, ce-i drept, nevoie de cîţiva ani de luptă. La începutul anilor '90 piscul Puterii vorbea încă despre "o anumită parte a presei" compusă dintr-o puzderie de "măi, animalule" opusă presei "serioase, constructive". Supărarea de atunci a lui Iliescu era - o să vă enervez - parţial justificată, pentru că ziaristul îşi depăşea flagrant rolul de comunicator: revoluţia anticomunistă continua, iar printre luptători, se distingea ziaristul de baricadă. Au trecut, de atunci, peste România, mai multe valuri de guvernări. Iliescu însuşi a trecut. Politicienii au învăţat că sînt efemeri. În presă, însă, rata de împrospătare este mult mai redusă. Asta poate genera sublimul sentiment al nemuririi unor ziarişti mai vulnerabili la iubirea de sine. Pe aceştia îi vom regăsi pe infatigabile poziţii de sfetnici autorizaţi ai naţiunii, în tranşeele editorialelor şi pe toate posturile de radio şi televiziune. N-ar fi grav, dacă ar fi doar problema lor. Dar devine tulburător