Acum că mă gîndesc, sînt tentată să percep oraşul de astăzi ca pe un organism depăşit de năvala cotidianului; cu un plămîn care gîfîie - iar sînt în întîrziere, am pierdut autobuzul, am ratat întîlnirea de afaceri, am ajuns după începerea spectacolului -, cu un stomac care ustură - iar am nimerit un mezel de plastic, m-am enervat aşteptînd la ghişeu, am băut sau am fumat prea mult -, cu ochii buhăiţi de oboseală - nopţi nedormite, mai multe slujbe, talk-show-uri televizate interminabile. În comparaţie cu el, satul pare să respire egal şi fără reluări - inspiră prima rază a dimineţii, munceşte, mănîncă, expiră. Chiar dacă mai vine o inundaţie, un zai, o secetă, un vînt, o foamete, ţăranul e tot acolo, inspiră, priveşte dezastrul cu mîna la gură, femeia plînge în basma şi expiră, cîte un bătrîn se mai roagă la Dumnezeu, inspiră, şi toţi aşteaptă să fie ajutaţi de primărie, de judeţ, de guvern, expiră, expiră, expiră.

Cu riscul unui discurs păşunist, cred sincer că ţăranul a trăit dintotdeauna cu ziua şi lumina s-a trezit odată cu ele şi s-a dus la culcare odată cu întunericul. Se scula odată cu mijirea zorilor, se închina, îmbuca ceva şi pleca la cîmp, la fîneaţă, la tîrg. Înjuga boii sau calul la car, urca plugul sau uneltele în căruţă şi pleca. Muncea din greu pînă pe la prînzişor, o gustare (un boţ de mămăligă cu slană) şi muncea din nou. La prînz venea nevasta sau fata cea mare cu bocceaua cu prînzul. Se aşezau la umbră şi mîncau pe săturate cît era soarele sus pe cer şi cît, oricum, nu era voie să munceşti. Apoi pornea din nou - hăis, cea! - pînă se însera. Se înapoia acasă frînt, mînca, fuma o ţigară, mai dregea cîte ceva prin casă, mulţumea lui Dumnezeu şi se culca. Femeia se scula şi ea devreme pentru că animalele trebuiau hrănite. Abia după ce termina cu ele, mînca şi ea ceva. Apoi începea zorul în bucătărie, în grădină, prin casă, la vecina d