Am patru feluri de prieteni. Am prieteni morţi, care îmi sînt foarte dragi, în parte pentru că nu au nevoie de prea multă atenţie. Nu trebuie decît să mă gîndesc la ei şi, uite, vin degrabă! Nu am decît afecţiune pentru ei. Cred cu tărie că mă pot auzi. Îmi răspund imediat la mesaje printr-un sistem de comunicaţii pe care mie îmi place să-l numesc D-mail (poşta celor dispăruţi). Ştiu că, pentru a vorbi cu morţii, unii folosesc nişte scule complicate, cum ar fi tablele Ouidja şi spiritiştii.
Nu e nevoie. Dragostea este un bun mesager. Mai mult, cred că prietenii morţi mă protejează şi mă scot din încurcături. Asta nu înseamnă, evident, că sînt întrutotul binevoitori. Unii dintre ei, cu care m-am avut în beţe pe cînd erau în viaţă, se supără uneori, cînd vechile pricini de gîlceavă ies la iveală. Atunci îşi manifestă nemulţumirea trimiţînd înspre mine junghiuri de durere şi fulgere de vinovăţie. Cel mai bun lucru pe care îl pot face în astfel de situaţii este să trimit prin D-mail mesaje de împăciuire. Pe măsură ce îmbătrînesc, unii dintre prietenii mei morţi părăsesc imediata mea vecinătate. Au şi alte lucruri de făcut. Cu toate acestea, cel mai bun lucru cu prietenii morţi este simultaneitatea. Pot fi în mai multe locuri deodată; tărîmul celălalt este o realitate cu multe niveluri şi multe însărcinări. Unii dintre aceşti prieteni sînt: Jeffrey Miller, Jim Gustafson, Ted Berrigan, Glen Knudsen, Tom Dent, Doug Oliver, Kathy Acker, Allen Ginsberg, Dennis Koran, Joe Cardarelli, Vincent Katz, Elio Schneeman, Hunce Voelcker, Bradley Jones, James Broughton, James Laughlin şi Gerlad Burns. Or mai fi şi alţii. Îi rog să mă ierte dacă i-am trecut cu vederea. Sînt sigur că o să-mi dea semn.
Apoi, sînt prietenii pre-Internet. Demult, demult, eram un vajnic scriitor de misive. Cînd trăiam la New York, în Lower East Side, scriam scrisori prietenilor ca
