In volumul sau de teorie tehno-culturala din 1995, La Vitesse de libération, Paul Virilio intrebuinteaza termenul de „glocalizare“, pentru a descrie aparitia a ceea ce am putea numi un spatiu optic anamorfotic, in care globalul si localul ajung inseparabile. Pe de alta parte, in postmodernitate, globalizarea oculara poate usor glisa in universalizare oculara, prin mutarea centrului de greutate optic de pe suprafata pe orbita terestra si apoi in spatiile inter-galactice.
Asa stau lucrurile in cazul proiectelor tehno-stiintifice ciclopice, vizind, printre altele: construirea in spatiul cosmic de statii telescopice uriase, care, apropiind universul de ochiul uman planetar, sa-l „lipeasca“ de retina acestuia; asezarea pe orbita a unor oglinzi solare gigantice care, iluminind artificial anumite zone terestre, sa modifice raportul diurn/nocturn; „afisarea“ de reclame pe orbita, vizibile de pe Pamint (spatiul cosmic ca piata de marketing?); construirea unui tunel circular colosal pe suprafata Pamintului, care, prin bombardari si accelerari sub-particolare fara precedent, sa reproduca fidel conditiile genezei universului.
Comparabile cu cele ale faraonilor sau cu realizarea Canalului Panama, astfel de proiecte cu miza universala sau, in orice caz, extra-planetara, fie au esuat (proiectul rus al oglinzilor spatiale din deceniul zece, care sa ilumineze perpetuu noaptea siberiana), fie au fost abandonate politic si economic pe parcurs (proiectul tunelului Superconducting Supercollider – SSC –, inceput de americani in 1983, gindit a avea dimensiunile intre 96-192 km si cerind, dupa estimarile din 1993, exorbitantul buget de 11 miliarde de dolari (v. statisticile citate de Raphael Sassower, in volumul Cultural Collisions. Postmodern Technoscience, 1995), fie au ramas pur si simplu pe hirtie (proiectul american al „Razboiului Stelelor“, conceput si finantat pe
