Înainte de '89 se chema că fac, ca şi acum, cercetare ştiinţifică. O temă de cercetare avea alocat de obicei un an sau mai mult. Acum, unitatea de măsură este săptămîna. E drept, atunci lucram în regim "academic" - acum într-unul "comercial". Acum îmi pare că lucrurile rămîn ne-duse pînă la capăt, atunci mi se părea că le întorc la nesfîrşit şi inutil pe toate părţile. Eficienţa e fără îndoială superioară, preţul constă în tot mai multele cărţi ne-citite, filme ne-văzute (probabil văd la fel de multe, dar acum e vorba de surogatele pe care televiziunea mi le oferă cu generozitate), hobby-uri abandonate, prietenii rămase în suspensie şi multe altele.
Ştiu că ritmul actual în care îmi desfăşor acum activitatea seamănă mai degrabă cu cel al colegilor mei din străinătate. La care mă surprindea adesea lipsa "culturii generale" chiar în sfera specialităţii (paradoxal, există şi o "cultură generală" de specialitate). Nu m-aş întoarce la leneveala de altădată, dar am convingerea că undeva e ceva greşit în ritmul actual.
M-am referit la experienţa personală, convins fiind că mulţi din concetăţenii mei, mai ales dintre cei care au optat pentru sectorul privat, resimt experienţe asemănătoare. Şi că nu e o experienţă exclusiv românească. Tocmai de aceea a fost inventat "anul sabatic". Ideea e că, la un moment dat, omul trebuie să-şi ia o distanţă faţă de activitatea profesională tot mai solicitantă, să "rupă ritmul". Practic, asta înseamnă că o dată în viaţă firma al cărei angajat eşti îţi oferă, după o perioadă importantă de activitate, posibilitatea de a avea o "hiper-vacanţă" plătită (un fel de pensie de merit) de un an.
Nu ştiu precis dacă ideea a şi fost pusă în practică altfel decît la nivelul unor firme, dar îmi place să divaghez asupra ei.
Acest hiatus poate fi utilizat în diferite feluri. Te poţi înfunda în biblioteci să stud
