În anul 1990 invitasem pe nişte amici din provincie la masă la restaurantul Berlin, peste drum de hotelul la care locuiam, cu intenţia de a le povesti diverse lucruri şocante din noua mea viaţă în lumea mare. Mai cu seamă eram sub impresia experienţei primului congres al ziariştilor "liberi" din România (toate aveau sufixul "liber" pe vremea aceea), ţinut la Braşov cu vreo două săptămîni înainte, şi unde o majoritate zdrobitoare de aşa-zişi confraţi mă huiduise cu indignare cînd, după două zile de lucrări în care problema cea mai arzătoare era cum să recuperăm cîrciuma "Mărul de aur" , reuşisem să pun mîna pe un microfon şi cu siguranţa de sine a celor 25 de ani ai mei să cer ca înainte de alte daraveri să discutăm problema decomunizării presei. Cred că am spus-o mai puţin elaborat, se poate s-o fi spus chiar pe şleau, cum ar fi, afară cu cei care au scris omagii lui Ceauşescu, păream eu tînără, dar de fapt nu era chiar aşa, aveam vreo şapte ani vechime - pierduţi şi pentru mine şi pentru societate - de critică literară prin gazete, deci ştiam că poţi publica şi fără să omagiezi. În vacarmul care a urmat, cîţiva vajnici masculi ai presei româneşti au încercat să mă dea jos de la tribună, două persoane m-au apărat, Hari Zimmerman, de la ziarul Timişoara , şi George Pruteanu, dar asta nu ne-a servit la nimic, sala era plină de specia aceea de bărbaţi sexual activi cu educaţie scăzută, despre care teoria dominaţiei sociale spune că sînt al dracului de periculoşi dacă ajung la conducerea vreunei societăţi, fiind o rară combinaţie de prejudecată primitivă cu dogmatism rigid, specie din care în România se recrutează directorii de gazete şi ceea ce unii dintre ei numesc "bărbaţii politici", pe scurt, nişte fiinţe cu locuri rezervate pe scara evoluţiei în regnul animal şi care chiar cînd se dispută au totul în comun.

Situaţia noastră nu era chiar atît de proa