Poporul nostru a avut parte vreme îndelungată doar de cîteva filme româneşti, care fie erau eminamente educativ-patriotice, fie erau cenzurate pînă la os, de cîteva filme caer-istice sau asiatice, coafate şi ele pînă ce li se acopereau "părţile ruşinoase", şi de cîteva producţii occidentale cuminţi, dar fără generice, ca nu cumva să ne dibuiască vreun distribuitor şi să ne ceară puţinii dolari găuriţi ca drept de folosinţă. Acum, el se lăfăie într-un ocean de peliculă de toate felurile şi provenienţele, mai ales americană. (Acelaşi popor, înfometat şi sub raport cultural timp de mai multe decenii, vede şi - nu chiar la fel de multe! - spectacole de teatru.) În cinema ca şi în teatru - şi asta nu numai din cauza cenzurii - se spune ceva ca să se înţeleagă altceva, se face un lucru ca să se ascundă un alt lucru, se porneşte de la un fapt spre a se ajunge la un cu totul alt fapt, se păcăleşte, se minte (estetic), se pun la cale farse, comploturi, conspiraţii, manipulări. Aceasta e regula intrigii artistice, altfel spectatorul riscă să se plictisească, să adoarmă în scaun, să folosească telecomanda în scopuri salutare. Să nu uităm totuşi că nu toate intrigile, conspiraţiile, comploturile şi farsele se întâmplă ca atare în realitate - deşi, strict metaforic, se zice invers, cum că realitatea ar fi mai bogată decît orice fantezie artistică. Nu, realitatea e mult mai săracă, mai banală, mai plată şi mai nesărată decît imaginaţia scenariştilor, dramaturgilor şi regizorilor. Alungaţi însă dintr-o realitate din ce în ce mai cenuşie, mai anostă, ne refugiem în ficţiunea scenei şi a ecranului şi, de aici, vorba lui Leonida, "fandacsia e gata". Totul începe să ni se pară o continuă punere la cale. Dacă Emil Constantinescu renunţă,

cu unele argumente de bun-simţ, altele de bun-gust şi cele mai multe de dez-gust, la cursa prezidenţială, nouă - adică nu nouă, ci unor ziar