Ultima...
Apropo de citit, fac şi eu parte, de-o viaţă, din gloata amorfă a vicioşilor care citesc orice, oricînd, oriunde. Ar trebui de aflat un remediu pentru acest blestem, poate organizarea unor şedinţe comune, în genul "alcoolicilor anonimi". Am vreo şaizeci de ani. Prin '955 hăpăiam într-o noapte cîte o ditamai cărămidă semnată de nu mai ştiu care Vera Ketlinskaia. Nu scăpam nici o gazetă literară, culturală, artistică. În noaptea de 22 spre 23 decembrie '89, ne precipitam spre Bucureşti, într-o Dacie, cinci inşi cu nervii supraexcitaţi. Aveam cu noi un tranzistor şi jumătate de kilogram de baterii. Comentam despre ce va urma. Unul a spus, exaltat: "vor fi ziare!". Imediat, la începutul lui ianuarie, pe un ger afurisit, alergam în urma unui camion din care doi soldaţi aruncau "Adevărul". Am prins două exemplare şi le-am citi pe loc, în frig, pe ambele, deşi erau identice. O lună mai tîrziu aveam pe masă, pe jos, pe scaun, zece-cincisprezece publicaţii. Umblam năuc. Apoi am început să selectez. Banii, tot mai subţiri. Am ciulit urechea: da, se impunea să mai renunţ. Şi, de trei ani, m-am resemnat doar la patru, hebdomadare: România literară, 22, Caţavencu şi Dilema . Le păstrez cu sfinţenie. Dar chestia cu banii s-a tot acutizat. Anul trecut am renunţat, cu durere, la revista lui Manolescu. Mă prefac a nu o zări la chioşcul din Eroilor. Am reuşit să realizez economii de neimaginat. Inutil. Din ianuarie nu mai cumpăr nici Caţavencu, nici 22. Recurg la o mică viclenie. Îi cer chioşcarului permisiunea "să mă uit niţel" şi mitraliez prima pagină. Editorialul lui Dinescu se parcurge în mai puţin de un minut. Nenorocirea la 22 e că, uneori, "articolul de fond" are continuare în interior. Nu îndrăznesc să deschid tabloidul, şi aşa vînzătorul se uită strîmb. Cu toate că, precum ilegaliştii, schimb mereu sursa. Iar, fatalitate, săptămîna trecută am hotărî
