Un prozator valoros, fără vocaţie de publicist

Numirea lui Nicolae Breban, după căderea lui Ceauşescu, ca director la revista Contemporanul a făcut parte din ceea ce s-ar putea numi o regăsire entuziastă a firescului. O ţară în care Andrei Pleşu era ministru al Culturii, Mircea Dinescu - preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu - director al revistei România literară, Mihai Ursachi - director al Teatrului Naţional din Iaşi ş.a.m.d - părea definitiv salvată din absurdul oficializat, specific stilului de viaţă comunist.

S-a văzut însă în scurt timp că Nicolae Breban nu are vocaţie de director de revistă. Săptămânalul Contemporanul, din care George Ivaşcu făcuse o publicaţie culturală de înaltă ţinută şi pe care D.R. Popescu încercase şi în mare măsură reuşise în ultimii ani ai dictaturii să-l scufunde în mediocritate, a ajuns, sub conducerea prozatorului întors de la Paris, o revistă bicefală (Contemporanul - Ideea europeană), atemporală, greoaie şi plictisitoare. în paginile ei se amestecau, amatoristic, texte de Nietzsche şi Bergson, cunoscute de multă vreme de cititorii din România cu o minimă pregătire intelectuală, cu "studii" semnate de diverşi începători, de fapt lungi filosofări fără finalitate.

Ulterior, pentru a înviora Contemporanul şi a-i recuceri pe cititori, Nicolae Breban l-a adus ca redactor-şef pe Cătălin Ţîrlea, dar acesta n-a izbutit decât să despice monotonia publicaţiei cu câteva note stridente, întrutotul regretabile.

Ceea ce totuşi se citeşte în Contemporanul este editorialul-eseu al lui Nicolae Breban însuşi, publicat pe prima pagină, sub formă de serial. Textele respective, chiar dacă sunt şi ele lăbărţate şi tautologice, pline de platitudini şi injustiţii, dau o senzaţie de forţă, ca o zbatere de peşte mare. Se simte că aparţin unui prozator care poate crea din două fraze personaje de neuita