Pare unanim acceptat faptul că limba română a perioadei de tranziţie se degradează continuu. În special în domeniul vocabularului, invazia de cuvinte noi produce ravagii. Normele gramaticale sînt respectate de către tot mai puţini, corectitudinea nu se numără printre particularităţile limbii actuale, fie vorbite, fie scrise, iar greşelile se răspîndesc mult mai repede decît oricînd în trecut. Nici un for (academic sau administrativ) nu are autoritatea şi mijloacele de a opri acest proces. Aceasta fiind părerea multora, am, în ce mă priveşte, un punct de vedere întrucîtva diferit. Ca să-l fac înţeles, e nevoie să vin cu cîteva precizări. "Implementările" din vocabular, privite cu atîta suspiciune, sînt fireşti şi dovedesc vitalitatea limbii, care se înnoieşte în funcţie de înnoirea întregii societăţi, profitînd de căderea barierelor de comunicare, atît din interior, cît şi din exterior. Era de aşteptat să năvălească peste noi toate aceste cuvinte, multe necesare, neavînd limba română termeni pentru o mulţime de concepte şi de obiecte curente din lumea civilizată de astăzi. Capacul pe care-l pusese Ceauşescu peste oala care fierbea a sărit. Este practic imposibil să controlezi sau să obturezi miile de canale de comunicare deschise, toate, ca nişte pori imenşi. În primul moment, cuvintele recente produc o impresie ciudată (de aceea şi sînt numite barbarisme), din două motive. Primul este că multe nu sînt pregătite să intre în sistemul flexionar românesc. Sau, poate, invers: sistemul nu e gata pentru ele. Aşadar, nu se declină şi nu se conjugă la fel cu celelalte surate ale lor, mai vechi în limbă. Vorbitorul nu le ştie pluralele sau genitivele şi, adesea, nu există consens în privinţa rostirii lor. Fiind vorba de anglicisme, faptul că pronunţia ridică dificultăţi nu e de mirare. Cu vremea, pronunţia şi formele gramaticale se vor stabiliza, cum s-a întîmplat cu t