La începutul verii, în Franţa, după ce ministrul Culturii a permis difuzarea filmului Baise-moi dar nu şi pentru spectatorii sub 16 ani, Consiliul de Stat a interzis, practic, difuzarea lui, clasîndu-l X. Conform legii din 1975, aceasta înseamnă retragerea totală din circulaţie, deoarece în Franţa nu mai există săli de film specializate pentru pornografie şi violenţă. Motivaţia: "...(filmul) este compus în mod esenţial dintr-o succesiune de scene foarte violente şi de scene de sex nesimulate, fără ca alte secvenţe să demonstreze dorinţa afişată de realizatoare (Virginie Despentes, autoarea romanului cu acelaşi titlu, şi Coralie Trinh Ti) de a denunţa violenţa societăţii faţă de femei; el transmite un mesaj pornografic şi de incitare la violenţă, susceptibil de a fi văzut şi perceput de către minori şi care ar putea intra sub incidenţa articolului 227-24 din codul penal". (Le Monde, 2-3 iulie 2000). Filmul şi realizatoarele lui nu au fost apărate cu prea multă ardoare: într-o primă mişcare, Martin Karmitz a anunţat că nu-l va retrage din reţeaua sa de distribuţie, apoi a cedat; Laurent Joffrin a scris în Le Nouvel Observateur despre libertatea de a spune nu pornografiei şi violenţei, majoritatea intelectualilor zgomotoşi a rămas tăcută. Faptul că interzicerea filmului a fost cerută de o organizaţie de extremă-dreaptă nu i-a sporit calităţile în ochii exigentului public de stînga. Tot în Le Nouvel Observateur (10-16 august), Michel de Parcontal se miră că revista, care nu poate fi bănuită de simpatii pentru extrema-dreaptă, se raliază poziţiilor afişate de aceasta şi demască "retorica acestui consens politic corect". Filmul, prezentat în avanpremieră la Piaţa filmului desfăşurată la festivalul de la Cannes, rulează în Belgia, Elveţia şi Canada, cu precizarea "interzis minorilor". Producătorul independent, Philippe Godeau, riscă, totuşi, să nu-şi recupereze banii