16 iulie [1950] - Duminică de foame. Prima zi de foame integrală. Ma simt bine. Mi-e somn şi orele-mi sînt rugăciune fără sens.

(Virgil Ierunca, Trecut-au anii...)

Cu ce spaime şi cu ce speranţe a rămas la Paris tînărul Virgil Ierunca ? Va fi sfidat el oraşul, à nous deux maintenant, ca un personaj de roman sau se va fi resemnat fără vorbe mari, ca orice om pe care istoria îl pune în situaţia de a nu avea de ales? Jurnalul tace. Momentul hotărîrii rămîne printre evenimentele pe care paginile selectate în Trecut-au anii... (Humanitas, 2000) nu le conţin. La 1 ianuarie 1949, cînd se deschide jurnalul, bărbatul de aproape 29 de ani pare instalat confortabil în scrisul zilnic, dar nu este încă instalat în viaţa de exil: "Lucian Bădescu ţine să mă invite la un restaurant românesc. Ca să nu începem anul oricum, zice. Cred, fără să exagerez, că lîngă el exilul e mai uşor de îndurat. Ne întîlnim în aceleaşi revolte, înghiţim aproape aceleaşi amărăciuni, şi mai ales ştim să dispreţuim la fel". Povestea începe aşadar într-un restaurant românesc din Paris, cu doi prieteni care încearcă să-şi înduplece, printr-un gest simbolic, destinul. Ceea ce înseamnă că destinul putea fi neîndurător: ameninţa cu mizeria şi cu foamea. Supravieţuirea devine o preocupare zilnică, din prima pînă în ultima zi a anului.

Viaţa unui exilat român la Paris, în anii de după al doilea război mondial, aşa cum apare ea în paginile jurnalului, e şi mai frumoasă şi mai urîtă decît ne-am fi putut-o imagina. Ceea ce percepem astăzi, la lectura din fotoliu, drept "viaţă boemă" e o problemă de supravieţuire. 1949, 1950, 1951, primii trei ani ai jurnalului publicat de Virgil Ierunca, sînt povestea acestei lupte cotidiene. Iar personajele azi celebre, ale căror nume dau, abia acum, greutate fiecărei întîmplări banale (de la însuşi autorul jurnalului la Cioran, Eliade, Ionesc