"Toţi stimează opera cînd e mare, spunea Thomas Mann, dar viaţa n-o stimează nimeni". Aşa să fie oare? Biografii marilor creatori par, în orice caz, a contrazice o asemenea observaţie. Ei feresc opera de purismul excesiv, ce riscă a o prezenta dezlegată complet de straturile existenţialului, deşi nu pot depăşi condiţia scrierii lor, care e cea de ficţiune a unei ficţiuni. Aceasta e, în fond, reconstituirea vieţii unui scriitor (căci nimeni nu alcătuieşte biografia unui anonim). Chiar dacă nu e tributară "romanţării", gen gustat de publicul larg şi, în consecinţă, avînd un iz "popular", biografia nu poate fi decît o ipoteză a operei, o privire asupra acesteia dinspre rădăcini spre coroana-i inflorescentă. E o critică existenţială a operei, dar nu mai puţin o critică, deci o speţă de literatură, deci o ficţiune sui generis. Ar fi o greşeală să considerăm biografia ca avînd o finalitate, fie şi înalt moralizatoare, sublim pedagogică. Sau, dimpotrivă, una satirică, ofensatoare. Voltaire se temea de această accepţie de diatribă pe care ar putea-o primi întreprinderea biografică, socotind-o drept "o otravă nouă ce a fost inventată de cîţiva ani în literatura inferioară; arta de-a ultragia pe vii şi pe morţi în ordine alfabetică". La polul opus, Noica înălţa atît de mult ştacheta biografiei, încît ea ar fi îndreptăţită doar pentru Dante, pentru Goethe, adică pentru cei care "au fost cu adevărat mari făgăduinţe umane şi creatoare". "Dar ce oare înveţi, pentru Dostoievski, se-ntreba filosoful, din biografia lui (nu din "epocă", fireşte, pe care istoricul literar nu o poate trece cu vederea), din faptul, de exemplu, că-i plăceau teribil jocurile de cărţi?" Din punctul său de vedere, biografiile ar fi de prisos şi în cazul unor Kierkegaard, Balzac, Byron, Mateiu Caragiale şi - putem presupune - Bacovia... Atît de puţin "exemplarul", ca om, Bacovia, care-şi neglija şcoala,