Veneţia este o magnifică hazna cu clopote de biserică. Trei sute de cocoşaţi stîrnesc clopotele la fiecare sfert de ceas, amintind hoardelor de turişti că trăiesc în păcat. Singurele făpturi ale locului sînt nişte bătrîne cu picioare frumoase, care se caţără pe poduri şi ţoc-ţoc - ţocăne pe pavaj, cărînd saci cu vinete aduse cu gondola. Seara, la nouă trecute fix, chiar în miezul orgiei de clopote, îşi închid cu zgomot obloanele negre. Stau cu televizoarele aprinse toată ziua, umplînd răstimpul dintre bătaia clopotelor cu muzica de la "E.R." sau "Dădaca". Duminica, bărbaţii (care vin de foarte departe, din insule) bocăne, de la şapte dimineaţa, la bărcile legate chiar sub ferestre. Copii graşi, veniţi în vilegiatură, stau ţepeni în piaţa San Marco, cu braţele în lături, aşteptînd ca porumbeii să se aşeze pe ei. Părinţii lor rătăcesc în cercuri, cu hărţi împăturite aiurea în mînă, zăgăzuind traficul pe aleile medievale, deasupra cărora flutură, agăţate la uscat, rufele străvechimii. Pisicile se soresc pe pervazele părăsitelor palazzi, încolăcite neglijent pe căpăţînile sfinţilor Renaissance sau pe baroce coşuri de fructe. Leul din San Marco, uriaş şi fioros, ţine în gheare - s-a descoperit - un ghid Baedecker, şi nu Biblia. În campanila, unde Galileo i-a arătat Dogelui luneta sa, poţi găsi un telefon public. Dacă te prinde bătaia clopotelor acolo sus, închide telefonul şi aruncă-te. Gondole, sandoli, vaporetti, bărci cu motor şi, din cînd în cînd, un irlandez într-un caiac, plutind periculos de aproape de jegul cel negru, şuguşează canalele cu zvon de muzică pop americană şi voci de adolescenţi citind în germană. E un lucru bun că nu există maşini în Veneţia, pentru că oamenii astfel asurziţi ar fi degrabă doborîţi la pămînt. Bătrîne împing cărucioare cu prunci cîrlionţaţi care zîmbesc fericiţi, înainte de a se întoarce în tablourile de Tizian, Tiepolo, Verones