În veritabil spirit iluminist, Thomas Jefferson includea, alături de alte idealuri pe care omul e îndreptăţit să caute a şi le împlini, dreptul la fericire. Mai tîrziu, în zorii epocii de emancipare şi deopotrivă de însolitare, instaurată cu sosirea veacului nostru, convingerea că nefericirea e o boală care poate şi trebuie să fie vindecată devenea crezul suprem al unei întregi categorii profesionale: chirurgii plastici. Un suflet nefericit este ceea ce se citeşte pe un chip urît. Iată şi premisa de la care porneşte profesorul Sander L. Gilman, specialist în istoria psihiatriei la universitatea din Chicago, o premisă care este însăşi emblema chirurgiei estetice şi reparatorii, aşa cum o rezuma un medic american în primele decenii ale secolului nostru, Adalbert G. Bettman: înfrumuseţarea ca formă de vindecare a psihicului uman, menită a permite individului să-şi împlinească un destin fericit. A fi urît, neatrăgător, neplăcut vederii e echivalent cu a fi invalid, bolnav, nefericit. Reparînd un cusur fizic, medicina estetică îşi propune mult mai mult decît o simplă corecţie adusă unei nereuşite a naturii: scopul final este acela de a porni de la suprafaţa pielii pentru a accede la sfera mentală, de a vindeca nu doar un nas strîmb sau o buză despicată, ci un psihic deranjat sau suferind.

Părerea lui Sander Gilman este că medicina estetică a zilelor noastre reprezintă o continuare a chirurgiei reparatorii apărută şi încetăţenită ca ramură de sine stătătoare în secolul trecut. Scopul acestei chirurgii reparatorii (practicată, de altfel, pînă în prezent) era de a reconstrui părţi ale corpului distruse de un accident sau de vreo tragedie aflată dincolo de voinţa sau greşeala pacientului, un incendiu, războaie etc. Intervenţia lor era considerată acceptabilă din punct de vedere moral pentru că trupul suferise, pacientul nu mai era cel ce fusese la naştere; sau, p