În ultimul deceniu au început să apară şi la noi dicţionare, glosare şi enciclopedii cuprinzînd termeni comuni şi nume proprii din sfera religioasă. Deocamdată, însă, în lucrările lexicografice de acest tip a dominat latura de conţinut, interesînd mai puţin aspectele propriu-zis lingvistice. Dicţionarele existente vizează în primul rînd conceptele, semnificaţiile teologice, sursele biblice ale lexicului de specialitate. Lingvistul ar fi în schimb mai interesat de viaţa formelor, de concurenţa arhaismelor şi a neologismelor, de derivarea sau de specializarea semantică din interiorul limbajului bisericesc. Analiza lingvistică - aşa cum se face deja în anumite articole, studii, cercetări, lucrări de licenţă - trebuie să distingă, de pildă, diferenţele de sens sau nuanţele semantice şi stilistice din interiorul seriilor sinonimice. Un caz în care acest tip de analiză mi se pare potrivit este cel al termenilor de desemnare a călugărilor: aici s-ar putea stabili disocieri între formele folosite în interiorul comunităţilor şi formele mai obiective şi exterioare; între cele specifice unei confesiuni (mai ales arhaismele ortodoxe) şi cele generale; între termenii utilizaţi doar pentru desemnare şi cei care sînt în acelaşi timp şi termeni de adresare; între formele specializate după diferenţele de vîrstă, perspectivă, registru stilistic etc.

În Dicţionarul de sinonime (Mircea Seche, Luiza Seche, DSR 1982), pentru cuvîntul călugăr se indică doar sinonimele monah şi părinte; pentru călugăriţă lista e ceva mai bogată, cuprinzînd seria maică monahă, monahie, mireasa Domnului, mireasa lui Dumnezeu. O cercetare mai insistentă a dicţionarelor şi mai ales lectura textelor religioase adaugă la formele masculine citate şi cîteva derivate specifice, precum vieţuitor, ostenitor, nevoitor; femininele lor amplifică seria de sinonime pentru călugăriţă, din care nu poate lipsi mă