Se spune în genere că un spaţiu sacru trăit, "practicat" de credincioşi e mai bogat în semnificaţii, mai complex, mai "inteligibil" decît unul muzeificat. Karye Djami ne dovedeşte, totuşi, că un asemenea loc poate fi citit nu numai ca spaţiu de viaţă, ci şi ca spaţiu de sens. Karye Djami e astăzi o biserică-muzeu, e forma - strictă, nudă - a unui spaţiu eclezial, care îşi arată astfel structura şi materialitatea puternic expresive. Şi ne-am putea întreba dacă nu tocmai statutul ei actual e cel care face să apară în chip limpede, stimulant excepţionala reuşită a arhitecturii sale simbolice. Vizitatorul pătrunde solitar în acest spaţiu, îl poate privi şi interoga, poate sesiza sugestiile, analogiile de sens pe care el le conţine. Nu i se impune o lectură unică, ori cel puţin dominantă, aşa cum e cazul pentru o biserică în funcţiune, unde abundenţa, cîteodată retorică, a decorului - fie că ţine de liturgic ori de pietate - încarcă locul cu o lectură deja dată. Faptul că, aici, spaţiul a fost redus la datele lui esenţiale nu e lucru voit, ci doar urmarea unor împrejurări istorice. Laicitatea aplicată în mod abrupt Turciei moderne a pus capăt cultului, a golit locul de însemnele celebrării (care a fost cea a islamului, succedînd liturghiei creştine) şi i-a atribuit condiţia neutră de monument. E vorba despre o intervenţie în fond "negativă", dar tocmai ea a degajat remarcabila forţă simbolică a edificiului. (Cînd spun negativă, nu fac nicidecum o judecată morală asupra desacralizării locului, ci mă refer strict la tipul de intervenţie, care s-a mărginit să elimine anumite calificări ale spaţiului, fără a-i da altele noi. Singurul semn al muzeificării e, la Karye Djami, casa de bilete.) La Muzeul Ţăranului Român, în Bucureşti, Horia Bernea încearcă un demers diferit, dacă nu cumva complementar. El încearcă să creeze o situaţie muzeală prin care spaţiul eclezial să