Într-o carte instructivă şi amuzantă, intitulată Marele masacru al pisicii (Polirom, 2000, traducere Raluca Ciocoiu), Robert Darnton comentează rapoartele pe care un poliţist francez le-a consacrat scriitorilor vremii sale. Pe numele său Joseph d'Hémery, inspectorul de poliţie cu pricina avea sub supraveghere negoţul cu cărţi din Paris. Nu se ştie dacă din ordin sau din proprie iniţiativă, el a întocmit dosare tuturor literaţilor epocii, mai exact dintre 1748 şi 1753, cît s-a aflat în funcţie, însoţindu-le de fişe sintetice, asemănătoare celor de la cadre, de pe timpul comunismului. Dosarele s-au pierdut, dar cele cinci sute şi unu raporte s-au păstrat la Bibliothèque Nationale, unde le-a studiat Darnton. Avem de-a face cu o veritabilă "anatomie a lumii literare" franceze de la mijlocul veacului luminist.

Sigur, întrebarea este de ce atîta zel din partea unui om care nu bănuia că peste cincizeci de ani avea să se producă o mare revoluţie care să pună capăt unui regim politic care data de secole. Darnton insistă asupra faptului că Enciclopedia nenăscută şi ideile luministe aflate abia en herbe nu reprezentau încă un pericol pentru ordinea de stat. Scriitorii sînt relativ cuminţi. în aer nu pluteşte, dinspre ei, nici o ameninţare vădită. Exista, desigur, cenzura. O documentată cărticică a lui Adrian Marino, abia ieşită de sub tipar (Cenzura în România. Schiţă istorică introductivă, Ed. Aius), atrage atenţia asupra vigilenţei şi virulenţei cenzurii în Franţa de acum două sute cincizeci de ani. Să fi lucrat Joseph d'Hémery pentru a furniza cenzurii materia primă şi pentru a o preveni de eventuale derapaje? Greu de spus. Darnton observă că inspectorul d'Hémery nu pare să aibă ceea ce se cheamă o ideologie, în afara fidelităţii sale faţă de autorităţile statului care comportă respectul faţă de cîteva valori consolidate. Şi el se referă mai puţin la opere decît