Limba are rosturile ei de istoricitate. Într-un fel se vorbea în secolul al XIX-lea. Şi tîrziu, în ultimul ei pătrar, Caragiale i-a fixat dimensiunile, prin vorbirea eroilor săi din piesele de teatru dar şi din Momente. Vorbeau altfel eroii din nemuritoarele Momente decît se vorbeşte astăzi? Mi-ar fi greu să dau un răspuns total negativ. Îi recunoaştem şi azi ca fiind ai noştri şi din apropiere. Fireşte prin modul de a gîndi (e aici, s-a observat, o întreagă psihologie a românului orăşean dintotdeauna) dar, desigur, şi prin limbaj. Făcînd un pas mare, să spun că în deceniile comuniste s-a constituit limbajul de lemn al acelei epoci, de care doar scriitorii de talent au scăpat necontaminaţi (L-au folosit numai pentru a-şi crea personajele tipice ale acelei lumi, cum a procedat dl Augustin Buzura cu notele informative ale ipochimenului din Orgolii). Dar presa era plină de clişeele limbii de lemn, asemenea sinistrelor discursuri oficiale. Particularităţile acelui limbaj de lemn nu s-au pierdut, din păcate. Ele au intrat în ţesătura gîndirii unei întregi generaţii încît dau în clocot şi astăzi. Politicienii, chiar şi unii gazetari folosesc în întregime sau fragmentar particularităţi ale acelui limbaj de lemn întristător. L-am auzit, de curînd, pe dl Teodor Stolojan vorbind. Şi, din păcate, sintagme şi cuvinte aduceau perfect aminte de acel limbaj de lemn, ceea ce înseamnă şi o mentalitate, un mod de cugetare înainte de a fi o formă pură de limbă. Cînd auzi pe un diriguitor politic de azi vorbind de "sarcină majoră" te întoarce, brusc şi deplorabil, la trecut. Şi fără să vrei te gîndeşti cum poate înfăptui reforma cineva care nu s-a eliberat, mental, de sechelele trecutului. Şi pui totul sub semnul, total, al întrebării. Vorbim, din păcate, acum o limbă împestriţată de anglicisme (de fapt de americanisme), cum din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în interb