"Mallarmé (...) a visat la o poezie care să fie ca dedusă din ansamblul proprietăţilor şi caracterelor limbajului"(I, 684). Aşa e, dar într-un fel foarte selectiv. Este o poezie a limbajului în sensul că încearcă, întoarsă spre sine, să fie numai limbaj, dar unul la fel de ales ca al lui Racine. Din această limbă rarefiată, din toate proprietăţile ei microstructurale, Mallarmé şi-a extras poezia şi a făcut din ea un act pur de limbaj. Abia când n-a mai fost reflexivă, ci referenţială, când s-a deschis spre lume şi a vrut s-o numească, abia atunci afluxul limbii în poezie s-a diversificat.

Poezia lui Mallarmé a fost una de limbaj la modul intensiv. Aceasta presupune un simţ al limbii care poate să lipsească, ori să fie nesigur la alt scriitor. E oarecum deosebirea dintre literatura de dincoace şi de dincolo de munţi, dintre Arghezi şi Blaga. Noi, cei de dincolo, scriem o limbă parcă învăţată. Suntem nesiguri, n-o simţim. Cauza, la origini, o spunea un foileton din Gazeta Transilvaniei încă din 1882: "Cei de dincolo sunt crescuţi româneşte (cel puţin în timpul mai nou), întrebuinţează limba românească în toate afacerile publice şi private şi nu sunt siliţi să o dea în fiecare clipită prin nemţească şi ungurească. Noi cei de dincoace trebuie 'să ne mutăm rostul', vorba răposatului Lapedatu, după cei din Ţara Românească, dacă nu vrem să ne formăm o limbă greoaie şi împestriţată cu feli de feli de expresii străine graiului românesc". Slavici, scriitor mai complex decât toţi contemporanii lui, cu acces la zone ascunse ale motivaţiei relaţiilor dintre oameni, scrie de parcă s-ar traduce prost. După mai bine de un secol, abia de ne-am apropiat de "regăţeni". Sorin Titel, desăvârşit în a face să vorbească lumea ţărănesc-mic-burgheză din trenul de pe linia Lugoj-Făget, scrie şcolăreşte când urcă mai sus. Daniel Vighi şi Viorel Marineasa folosesc cu intenţie o limb