D upă-amiezele din provincie au rămas undeva în paginile cărţilor de literatură, numai că nici acestea nu pot povesti nepovestibilul, adică întreg nimicul, tihnit la vreme de vară. Dacă veţi trece cu autocarul prin orăşelul ics, din cutare regiune a Ardealului natal, de bună seamă că mai nimicul vi se va arăta. Spre exemplu, sentimentul prim care îţi năvăleşte în suflet şi simţiri cînd o apuci pe ulicioara care duce spre cimitirul din spate, învecinat cu o mare unitate militară, proptită şi ea cu gospodăriile anexe în poala dealului, este neclar şi contradictoriu; aşadar, dacă o apuci pe străduţa cu pricina, treci pe lîngă şcoala generală, fostă sediu de plasă; mai apoi, loc de unde emana puterea raţională. Ar fi de spus că toate astea nu le ştii, nevinovat eşti ca un prunc nou-născut faţă de toate cîte au fost şi s-au petrecut acolo, la margine, pe ulicioara aceea a Provinciei. Aşadar, treci cu pas egal şi eşti năpădit de umbra unor pruni foarte prozaici, la umbra lor adastă cutare pui de curcă, din aceia mărunţi, nenorociţi pînă ce ajung ei la maturitate, atunci capătă înfăţişarea făloasă a curcanului intens cloncănitor sau apucăturile atavice ale curcii pe care o mai străbat din cînd în cînd impulsuri spre zbor, şi se înalţă pe garduri, pe acoperişuri, pe coteţul cîinelui Pick care, mărunt şi posac din cauza vîrstei înaintate, îşi apără de orice păsăret posibil cuşca învelită în muşama. Asta-i viaţa, domnilor, un mai nimic plicticos, un morman de vreascuri epice din care nu se pot perpetua în eternitate decît stereotipii, gesturi la fel, întîmplări de dincolo de Istorie: această după-masă pe ulicioara de Provincie care se înfundă în poarta unei cazărmi cu ziduri de piatră şi leaţuri vopsite verde; cum să rămână în veşnicie această poveste repetabilă? Cum să se perpetueze în memoria posterităţii, cloncănitul curcii-mamă către odraslele bicisnice, prunii încovo