Consecinţele hibridizării, adică o sumă de confuzii pe care ea le iscă la tot pasul sunt puse în discuţie după lectura volumului Ion D. Sîrbu sau suferinţa spiritului captiv de Elvira Sorohan. De la început, miza cărţii pune probleme: "refacerea, din fărâmele textului, a unui profil al autorului" - critică literară sau psihologie ? Primul capitol transgresează graţios ambele domenii, abandonând cititorul în derivă; confuzia ia proporţii abia odată cu al doilea capitol care subminează premisele celui dintâi: se afirmă că "în scrisori e bufonul Gary, în Jurnal e autenticul Sîrbu", că există diferite imagini ale scriptorului şi totuşi elemente din ambele se coroborează pentru a încropi concluzia autoarei. E ca şi cum pentru a alcătui un anume portret, ea ar prelua nasul epistolierului şi urechea diaristului, distrugând astfel tocmai "masca unui Janus bifrons" pe care o descoperise. Portretul e deci unul forţat, iar textul - utilizat, nu interpretat. Acest fapt e însă unul dintre efectele unei perspective constant fluctuante; jurnalul, ca incizie în intimitate, "pune o capcană" în care pare să fi căzut şi autoarea acestei monografii: diaristul poate fi văzut ca persoană - şi atunci se poate face psihologie pe el - şi ca personaj ("personaj cerebral trecut printr-o teribilă experienţă de viaţă" !), în acest caz fiind permise accentele patetice ("Era un sentimental însetat de iubire") ori cele encomiastice. Dar atât timp cât perspectiva nu îşi rămâne consecventă, miza cărţii e în pericol.

Portretul se conturează însă pornind de la considerente de ordin psihologic (complexul lui Iov, luciditatea structurală), filosofic (se discută poziţia lui faţă de Blaga), politic (este foarte bine surprins fenomenul depersonalizării impus de regimul totalitar), antropologic (accentuată este subordonarea opiniilor faţă de antropologicul politic), religios (comparaţia cu Ţuţea