Despre scurta şi nu tocmai fericita domnie a lui Emil Constantinescu nu sunt multe de spus. Cu adevărat spectaculoase au fost doar intrarea şi ieşirea din scenă. Chiar dacă regizorii difereau, recuzita a fost aceeaşi, gesturile identice, iar senzaţia de falsitate - inconfundabilă. Ce mai, un actor prea mic pentru un rol atât de mare! Ambiţiile deşarte, sfaturile proaste şi propriile limite l-au distribuit pe domnul Constantinescu în rolul lui Falstaff, pe când domnia sa abia făcea faţă partiturii lui Pantalone! Nimerind din commedia dell'arte pe scena teatrului regal, nefericitul actor a improvizat de la un capăt la altul. Şi a improvizat prost.

Filozofic vorbind, cu datele pe care le avea, domnul Constantinescu nici n-ar fi putut face altceva decât a făcut. Predispoziţia la slugărnicie (se cunosc servilismele în raport cu Corneliu Coposu, dar şi cu alţi politicieni influenţi ai vremii) alternează, la ucenicul călugărului Vasile, cu nonşalanţa în a-şi încălca promisiunile. Memorabilă e dezinvoltura şi rapiditatea cu care domnul Constantinescu a ars etapele: monarhist la sânge, atâta vreme cât a simţit în ceafă privirea de gheaţă a lui Corneliu Coposu, n-a avut nici o problemă să se declare anti-regalist atunci când interesele campaniei electorale i-o cereau! A fost, pentru mine, primul semnal de alarmă, prima bănuială că acest Venus născut din spuma Alianţei Civice nu e tocmai omul de care aveam nevoie.

Orgolios nevoie mare, dl. Constantinescu şi-a imaginat că simpla descindere la Cotroceni îi va netezi miraculos căile şi va dărâma voiniceşte obstacolele. Prin autohipnoză, portretul abia schiţat în cărbune s-a metamorfozat într-o statuie monumentală. Mi-l imaginez trecând val-vârtej prin sălile (cam kitsch, după gustul meu, dar asta e situaţia!) ale Cotroceniului, urmat de o cohortă solemnă de consilieri, sepepişti, chelneri şi scribi, perorând so