Jocurile de-a alianţele din ultimele luni, dar mai ales săptămîni, conţin certe indicaţii că procesul de omogenizare a clasei politice din România tinde să se accelereze. Alianţe imposibile în urmă cu un an se fac şi se desfac acum, de la o zi la alta, în numele pragmatismului politic şi al creării de poli.

Uniunea Forţelor de Dreapta se întoarce către CDR, după o încercare eşuată de a lua viaţa politică pe cont propriu. PSDR-ul d-lui Athanasiu fuzionează cu PS-ul d-lui Mohora şi amîndouă vor să facă alianţă preelectorală cu PDSR-ul, ceea ce pare să displacă d-lui Sergiu Cunescu. Dar între principiile de pînă mai ieri şi înălţimea ameţitoare a pragului electoral de azi, partidul adevăraţilor social-democraţi, cum îl definea dl Cunescu, preferă să poată trece pragul alegerilor parlamentare.

Nici prea zburdalnicii liberali nu mai par impresionaţi de propriile lor declaraţii, nu prea îndepărtate, cînd se despărţeau de CDR pentru a verifica tăria liberalismului pe propriile sale speze. Unii dintre ei sînt dornici să întindă coarda social-liberală, în alianţă cu APR-ul (la feminin, cum ar trebui, numele pe scurt al acestui partid sună ridicol).

Un partid care îşi vede liniştit de drumul independenţei sale e mult forfecatul PD care nu semnalizează preelectoral nici la stînga, nici la dreapta, mizînd probabil pe contrastul dintre singurătatea sa şi asocierile celorlalţi. Convins că va intra în Parlament pe propriile sale forţe, PD nu vrea să-şi creeze obligaţii preelectorale care l-ar putea împovăra înainte de a vedea cine unde se află după alegeri. Există însă un serios coeficient de risc în jocul făcut de PD şi rămîne să vedem în campanie cît de convingător îşi va folosi atuurile, nu prea multe, pe care le are.

În opoziţie, PDSR-ul e vădit încurcat de faptul că tehnocraţii minune, Stolojan şi Isărescu, nici n-au apucat să anunţe oficial c