În culturile cu îndelungată şi instituţionalizată tradiţie scrisă, lamentaţiile despre "stricarea limbii" au fost atestate - ca şi cele despre decăderea moravurilor la noile generaţii - în aproape fiecare moment istoric; există destule mărturii ale literaţilor din secolele trecute, cărora limba vorbită şi scrisă de contemporanii lor li se părea insuportabil de decăzută. Vorbitorii se arată mereu intoleranţi cu abaterile celorlalţi, înregistrînd ca dominantă ceea ce ştiu că ar trebui să fie şi nu ceea ce este în realitate, acceptînd greu ideea că limba se transformă, că e traversată de inovaţii, mode, tendinţe. Lingviştii care descriu şi explică transformările au de obicei un ton mai puţin apocaliptic. Perfect omeneşti şi universale, nemulţumirile privind starea limbii sînt oarecum mai ciudate în cazul românei: limbă de cultură aflată în permanentă criză şi în veşnică tranziţie, căreia nu e clar unde am putea să-i plasăm momentul idilic, epoca de aur, obiectul nostalgiei normative. Căci nu e drept a compara limbajul de fericită inspiraţie şi norocoasă compoziţie a unor scriitori din secolele trecute cu graiul rudimentar folosit azi în stradă, la încheierea vreunei afaceri grăbite, sau cu înjurătura politică. De fapt, la noi s-a trecut pe nesimţite de la a deplînge "neajungerea" limbii, la a semnala "stricarea ei" (e drept că şi "neajungerea" era uneori văzută ca o decădere faţă de ipotetica puritate dintîi - a latinei, ori a graiului popular). După oscilaţii şi transformări masive - ale căror dovezi sînt păstrate în texte hibride şi ilariante ale secolului al XIX-lea, cu un limbaj plin de incertitudini, cu forme azi ridicole, cu stranii asocieri de neologisme şi împrumuturi insuficient adaptate - chiar limbajul primei jumătăţi a secolului al XX-lea e inegal. Jurnalismul anilor '30, ca practică a scrisului grăbit şi efemer, nu e lipsit de confuzii, neglijenţe, i