Cu câteva luni în urmă am comentat pe larg în aceste pagini producţia preluată de Opera Română de la Royal Opera House Covent Garden din Londra cu spectacolul "Cavalleria rusticana" de Mascagni şi "Pagliacci" de Leoncavallo în montarea lui Franco Zeffirelli. De aceea mi s-a părut interesantă o comparaţie şi m-am bucurat de prilejul de a vedea şi versiunea unui alt mare făuritor de teatru liric Jean-Pierre Ponnelle, pe scena Operei de Stat din Viena. Observam atunci că din cele două laturi ale dipticului "Cav and Pag" - cum îi spun americanii cu graba lor de a simplifica până la ridicol - spectacolul "Pagliacci" mi s-a părut mai rotund, mai lucrat în detalii expresive decât "Cavalleria", rămasă în graniţele unei lecturi convenţionale. În versiunea Ponnelle e invers: dintre cele două, "Cavalleria" este cea mai închegată. În decorul asemănător - o stradă de sat sicilian sub un soare arzător - dar împărţit pe mai multe nivele ceea ce permite un spaţiu de joc variat, ritmul este grăbit, fără timpi morţi. Iar atunci când suprafeţele sonore extinse ale muzicii încetinesc desfăşurarea, mici acţiuni secundare completează sau explicitează situaţiile, vizualizând idei doar subînţelese în text. De pildă, tenorul nu îşi cântă Siciliana din culise cum se obişnuieşte ci la ridicarea cortinei sare de pe balconul Lolei şi cântă aria ca o încheiere a unei nopţi de dragoste. Scena este tot timpul traversată de personaje mute ce reacţionează la conflictul eroilor. În acest context personajul central nu este femeia - deşi ea a declanşat mecanismul dramei - ci Turriddu. Regizorul îl scoate în prim-plan, complicându-i neaşteptat relaţia cu Lola - pe care o batjocoreşte în faţa consătenilor forţând-o să bea cu el - şi face din el un om slab, nestăpânit, a cărui moarte dobândeşte semnificaţia unui sacrificiu ritual ca răscumpărare a ieşirii din norme. Foarte frumoasă este scena finală c