Despre globalizarea tradiţiei Sînt un călător pasionat, chiar dacă de dată recentă. Călătoriile au venit pentru mine cam tîrziu. Nu scap de febra drumului nici dacă mă pregătesc să merg la Ciolpani să văd un vechi conac într-o curte cu arbori de pe vremea lui Vlad Ţepeş. Şi de cînd călătoresc, am aflat că locurile, cu cît sînt mai europene, cu atît seamănă mai mult între ele. Avionul te depune la destinaţie - undeva în UE - de regulă spre seară. Iei un autobuz pînă la terminalul din oraş şi de acolo la hotelul cu rezervaţia făcută la timp - un taxi. E primul contact cu oraşul necunoscut: străzi cu "fronturi închise", pieţe, străzi înguste şi cotite de "centre istorice" oprite brusc în faţade de catedrale cu fleşe ameţitoare bine luminate. Hotelurile - mai mici - sînt aproape de arterele comerciale, pe străzi înguste şi liniştite. Taxiul o ia la dreapta şi te lasă în faţa siglei de neon. Mai departe urmează un scenariu standard. Uşa pivotează sub o copertină de metal lustruită cu sticlă fumurie. Un lobby economic, fotolii rotunde în colţul de corespondenţă, pliante turistice, harta (schematică) a oraşului cu hotelul marcat cu bulină roşie şi programul locurilor de celebră tradiţie care nu pot fi ocolite. Acum cîţiva ani la hotelurile de categoria mea uşile se mai deschideau cu cheia. Aşa că la tejgheaua de recepţie am primit o cheie şi explicaţiile despre geografia locului. Am luat-o la dreapta pe coridorul cu mochetă de culoare închisă cu decor minimal - pătrăţele foarte mici şi foarte rare, risipite pe un cîmp de culoare odihnitoare. Uşa liftului, la stînga. Cu liftul - la etajul trei, ultimul: în cartierele vechi nu se construieşte mai înalt. Pe coridorul de la etaj, mocheta e la fel, cu acelaşi desen. Spre evitarea confuziilor, fiecare etaj are culoarea sa. Culoar la dreapta, uşa la dreapta şi camera de hotel. Vestibul cu dulap la stînga, baia la dreapta, c