Se traduce în engleză Jurnalul lui Mihail Sebastian (Ivan R. Dee, noiembrie 2000). Tocmai am citit şpalturile şi m-au cuprins multe şi felurite emoţii. Cronica lui Sebastian asupra transformării rapide a societăţii româneşti dintr-o băltoacă levantină într-un stat totalitarist antisemit o să aibă mare succes aici. Pe mine personal, mă împinge să-mi reevaluez admiraţia necondiţionată pentru Mircea Eliade. Sebastian descrie, cu detalii cutremurătoare, "rinocerizarea" prietenilor săi intelectuali seduşi de fascism. Dar nici una dintre aceste transformări nu a fost atît de uimitoare ca aceea a lui Eliade. Afilierea lui Mircea Eliade la fascism nu a fost doar un flirt. Ca şi în cazul lui Paul de Man, un alt intelectual postbelic al cărui trecut a devenit scandal public mult după ce se petrecuse, Eliade nu a fost doar un simplu radical de duminică. El a fost un membru activ al Gărzii de Fier pro-naziste. Sebastian înregistrează cu o admirabilă sensibilitate şi răbdare disoluţia prieteniei lor. A durat mult pînă cînd Eliade, antisemit furibund şi susţinător al lui Hitler, a ajuns să-şi renege prietenul evreu, dar procesul acestei înstrăinări seamănă foarte mult cu a asista la îngroşarea pielii lui Eliade şi a vedea cum răsare pielea de rinocer. Acumularea treptată de umiliri şi orori zilnice în anii în care viaţa lui Sebastian atîrna de un fir este redată cu obiectivitate, cu foarte puţină autocompătimire. Această sinceritate obiectivă mă face să reconsider, cu durere, afecţiunea profundă pe care o am pentru Eliade, a cărui operă şi personalitate le-am admirat ani de zile, fără să-i cunosc (sau încercînd să-i ignor) trecutul. Crescut în anii '50, cînd cărţile lui Eliade erau interzise, am avut numai foarte vagi noţiuni despre opera şi personalitatea lui, dar aveam, ca mulţi dintre contemporanii mei, o admiraţie fără margini pentru faimosul surghiunit. Această adoraţi