Cîtă vreme tradiţiile se revendică de la ele înşile încă e bine. Grav e atunci cînd ele sînt invocate ca o stavilă împotriva înnoirilor, căpătînd statura unui tradiţionalism osificat şi îndărătnic. În planul culturii româneşti şi a spiritului ei public, această dualitate, de cele mai multe ori antinomică, are, ea însăşi, o îndelungată tradiţie. Nu o voi urmări în istoricitatea ei continuă. Cîteva popasuri vor fi, cred, suficient de edificatoare. Paşoptismul, ca orientare ideologică şi politică, şi-a propus să înnoiască structurile româneşti, intrînd într-un alt ev. S-au ridicat, în consecinţă, împotriva tradiţiilor existente, cele mai multe obiceiuri şi moravuri orientale. Năruirea celor vechi, a tradiţiilor desigur, a început de la vestimentaţie, tinerii şcoliţi în apusul Europei (cu deosebire în Franţa) se purtau cu haine europeneşti, înfruntînd tombaterele în işlic şi cu toată costumaţia orientală pe ele. Înfruntarea era izbitoare în saloanele epocii, creînd un spectacol profund dizarmonic. Dar tinerii, cărora la început li s-a spus "bonjurişti", au devenit, repede, luptători pentru progresul social şi politic. Mai tîrziu, li s-a spus patruzecioptişti sau, mai scurt, paşoptişti. Ei voiau eliberarea din iobăgie a ţăranilor (peste 95% din populaţie) şi împroprietărirea lor, ba chiar năruirea structurilor politice, prin Constituţii moderne, sincrone cu cele din apus. De aici încolo cerinţele lor deveneau periculoase pentru domnie şi marea boierime, aceştia invocînd, în sprijin, tradiţiile. Culmea e că, mult mai tîrziu, de pe la 1900 pînă în interbelic, deşi militantismul paşoptiştilor triumfase finalmente, li s-a reproşat că n-au gîndit româneşte, umblînd, bezmetici, după himera modelului occidental care, fireşte, n-avea nimic comun cu tradiţiile româneşti identitare. Dar întorcîndu-mă spre anii şaizeci ai secolului trecut şi instalîndu-mă în planul strict al