S-a vorbit mult, în ultimul timp, despre falimentul clasei politice din România. Anul electoral 2000 a potenţat în plus exasperările celor care declară, sumbru, că politicienii români sau, mai exact, figurile majore ale politicii noastre post-decembriste, sînt iremediabil eşuaţi. În pandant, se vorbeşte tot mai mult despre tehnocraţi. Binomul României anului 2000 este politicieni-tehnocraţi, primii întotdeauna valorizaţi negativ şi respinşi, ceilalţi întotdeauna aplaudaţi şi doriţi. Politicienii sînt un fel de blestem, tehnocraţii o binecuvîntare; politicienii nu se pricep la nimic, tehnocraţii ştiu ce este de făcut; politicienii ne-au nenorocit, tehnocraţii ne vor ferici - simplificînd, aceasta este idea care stapîneşte mentalul colectiv românesc de astăzi. "Tehnocraţia salvează România" pare a fi lozinca Pieţii Universităţii din noi. Înainte de a formula obiecţiile mele la adresa acestei "mode", vreau să spun răspicat că şi eu, ca mai toţi românii, am dezamăgiri serioase în ceea ce priveşte viaţa politica de la noi; am scris în acest colţ de pagină de multe ori despre asta. În plus, respect sincer profesionalismul şi cred cu toată tăria că secretul reuşitei stă în oamenii care fac ceea ce se pricep să facă. Totuşi, diabolizarea politicienilor şi sanctificarea tehnocraţilor nu mi se pare a fi soluţia cea mai potrivită. Întîi, pentru că democraţia se naşte şi se păstrează numai cu o clasă politică solidă. Democraţia începe cu politica şi tot politica este cea care cultivă şi apără democraţia. Democraţia îşi produce efectele dinspre politic. A vorbi despre falimentul clasei politice româneşti înseamnă a vorbi despre falimentul democraţiei româneşti şi nu cred în ruptul capului că democraţia a eşuat în ţara mea. În al doilea rînd, pentru că tehnocraţii sînt, în general, limitaţi la propriul domeniu. Se ştie, cel care domină un domeniu este, la rîndul său, domina