Amestecul de masacru şi de diasco care, în decembrie '89, punea capăt dictaturii staliniste, nu a pus capăt şi obsedantei amintiri a dosarelor. În acele ceasuri de atotcuprinzătoare dezordine au fost, totuşi, schiţate două măsuri raţionale: una viza să preîntîmpine distrugerea acestei moşteniri, cealaltă să o pună la păstrare. În acele atît de nesigure circumstanţe trebuia găsit adăpostul cel mai sigur. Prin urmare, dimpreună cu instituţia care le gestionase - Securitatea - dosarele au fost date în îngrijirea provizorie a armatei. Au trecut de atunci 10 ani pe parcursul cărora acest depozit al falsei memorii colective, prin operaţia denumită "lustraţie", a fost recuperat de toate ţările care răsturnaseră dictaturile staliniste - de toate, cu excepţia României. De-a lungul acestui deceniu, România a schimbat două regimuri politice, caracterizate prin două strategii contrare ale despărţirii de trecut, una preponderent conciliatoare, cealaltă preponderent vindicativă. În pofida acestui antagonism fundamental, pînă în anul 2000 cele două regimuri au tratat problema dosarelor într-o deplină convergenţă, ignorînd-o. Pentru regimul conciliator, o astfel de inerţie îşi găsea motivaţia chiar în strategia lui - ce motivaţie putea avea însă regimul vindicativ care, prin această inerţie, îşi contrazicea propria-i strategie? Ambele regimuri au lăsat dosarele în custodia Serviciului de Informaţii, cea mai puţin transparentă dintre instituţiile post-revoluţionare. Sub regimul conciliator, SRI şi-a demonstrat puterea asupra dosarelor, facilitînd publicarea unor documente incomode pentru anumite notabilităţi, ori dînd în vileag angajamentele semnate odinioară

cu Securitatea, de doi ziarişti, critici deosebit de acerbi ai guvernanţilor din acea perioadă. De-a lungul intervalului 1990-1996, drepturile şi datoriile SRI ca păstrător al dosarelor nu erau reglementate de nici