Aproape o tautologie Pentru numărul de faţă, Dilema şi-a dat ca temă "Tradiţii în tranziţie", care se referă, probabil, la tranziţia noastră cronicizată, ajunsă o "stare" - cam inconfortabilă şi echivocă - în care se află toate componentele vieţii româneşti de astăzi, inclusiv tradiţiile ei de tot soiul. La drept vorbind, însă, o tradiţie - mai cu seamă o tradiţie spirituală, una autentică, puternică, vie - are a se confrunta cu această temă permanent. "Tranziţia" eficace face parte dintre temele ei fundamentale, e, într-un fel, problematica ei constantă: una fără de care tradiţia în cauză riscă să se osifice, să se închidă, mai grav, să se trădeze pe sine. Tema "trecerii" unui depozit de la maestru la discipol, de la o generaţie spirituală la alta, dintr-o atmosferă culturală veche într-una nouă constituie marea provocare a fiecărei tradiţii, e însăşi raţiunea ei de a fi. Fără aceste nenumărate verigi - izbutit descoperite, "inventate", asamblate - marele lanţ care e o tradiţie s-ar frînge şi adevărul atemporal pe care ea îl poartă cu sine nu ar mai avea un canal potrivit pe care să circule spre noi şi în noi. Cînd Ilie îşi lasă mantaua să cadă din carul de foc, iar Elisei, ucenicul său, izbuteşte s-o prindă, asistăm la gestul emblematic al unei predări de funcţiune, al unei tranziţii în lanţul profetic al lumii ebraice. Cînd, la trecerea dintre secolul al XI-lea şi al XII-lea, persanul Ghazalî (celebru în Occidentul medieval sub numele de Algazel) reuşeşte o sinteză între filozofie şi teologia cea mai ortodoxă (kalam), pe de o parte, şi calea contemplativă a sufismului, pe de altă parte, el e conştient că a reuşit să înnoiască gîndirea musulmană. E conştient că a reuşit să-şi salveze tradiţia de la periculoasa ruptură între o formalizare teologică ce risca să se usuce şi o mistică ce risca să fie marginalizată. Celebrul său tratat se intitulează, îndrăzneţ ş