În orice ţară civilizată disponibilitatea populaţiei pentru a economisi - adică a pompa în arterele sistemului financiar fluidul vital al capitalului producător de investiţii, locuri de muncă, bunuri, servicii şi încasări la bugetul consolidat al statului - este, pe de o parte, încurajată şi protejată, iar pe de altă parte, este considerată un indicator semnificativ pentru sănătatea economiei. Poate fi instructiv în acest context să examinăm seturile diferite de semnale pe care micii investitori le-au primit din partea instituţiilor statului român după prăbuşirea SAFI şi, respectiv, după colapsul FNI. În mod esenţial, micii investitori au fost încredinţaţi că falimentul SAFI s-a produs pe fondul unui "vid legislativ", drept pentru care societatea de investiţii şi-a putut calcula valoarea activelor după formule fanteziste proprii, fără legătură cu realitatea. În continuare, s-a acreditat ideea că au fost extrase de aici învăţămintele necesare şi s-au întreprins măsuri pentru ca o asemenea situaţie să nu se mai repete. Printre măsurile de care investitorii au putut lua cunoştinţă din surse autorizate s-au numărat adoptarea unor pachete de reglementări pentru piaţa valorilor mobiliare şi edificarea unor instituţii şi mecanisme care să asigure respectarea acestora. Dacă este să ne referim la fondurile mutuale, micii investitori au putut, pe de o parte, constata apariţia săptămînală în presă a valorii unităţilor de fond, iar pe de altă parte, lipsa unor reacţii ale instituţiei conduse de domnul "profesor universitar" Boboc şi au tras de aici concluzia că valorile făcute publice sînt calculate în conformitate cu metodologia prescrisă de reglementările în vigoare şi că deci reprezintă creşteri reale, diferenţele dintre diferite fonduri fiind date de structura şi eficienţa plasamentelor făcute de societăţile de administrare.

În plus, micul investitor a putut afl