Mistica inocenţei politice. Intrate într-un fel de spasm pre-electoral, mai multe partide parlamentare româneşti s-au lansat în căutarea febrilă a unor figuri providenţiale, menite să le asigure intrarea în parlament (minimum) şi/sau un loc în cadrul viitoarei majorităţi (maximum). La prima vedere, şi pentru că tot sînt comparaţiile fotbalistice la modă, aceste partide ar avea aerul că seamănă cu nişte cluburi de rang comunal nimerite printr-o extraordinară şansă într-o competiţie continentală şi care se dau de ceasul morţii să cumpere o vedetă-două, acolo, care să le facă greu de învins, dacă nu chiar imbatabile. Trecînd peste amănuntul că într-o asemenea împrejurare o vedetă sau două nu rezolvă nimic, de schimbat eventual fiind întreaga echipă, comparaţia nu se poate totuşi susţine. Fiindcă o echipă de fotbal care se pregăteşte de mari confruntări caută vedete în lumea jucătorilor de fotbal, nu în aceea a actorilor de cinema, a manechinelor sau a cîntăreţilor de muzică uşoară. Dacă echipa de fotbal Prosperitatea Mizil are de jucat cu Juventus Torino sau Real Madrid, va încerca - dacă are mijloace - să-i achiziţioneze pe Zidane, Barthez sau Figo, nu pe Patricia Kaas, Johnny Halliday sau Claudia Schiffer. Dar tocmai aşa procedează partidele politice româneşti în goană după vedete. Figurile providenţiale "vînate" de partidele în criză de personaje-remorcă au o singură caracteristică incontestabilă: nu sînt oameni politici. Nici de proastă, nici de mediocră, nici de bună calitate; pur şi simplu, sînt din afara domeniului politic. Iar această inocenţă este prezentată ca un mare avantaj! Întîmplător, astăzi sînt vizaţi doi economişti; nimic nu garantează însă că mîine sau poimîine, de vreme ce calea abandonării politicului şi a partidelor e deschisă, opţiunile nu vor merge spre generali, spre colonei, spre hingheri sau pompieri, ori spre te miri ce altă creatură